miercuri, septembrie 21

Temă la română.

Eu sunt o frunză. Mă urmăreşti? Povestea mea e simplă ca element vegetal, căci sunt efemeră, dar complicată ca om. Mi se va îngălbeni nervura după şase luni. Mă voi stafidi precum bătrânii. Aşa e viaţa mea.
Dar trăiesc. Am propria gândire şi propriul meu suflet, o inimă şi-un zâmbet. Prin neuronii meu trece clorofilă înverzindu-mi gândul în calea spre lumină. Prin sufletul meu trec apoi ideile de zece ori, pentru că sufletul meu e un al doilea creier ce filtrează totul cu subiectivitatea pe care a omis-o materia mea verde.
Am fost şi eu la rândul meu un tânăr ca şi tine. Şi-eram atât de palid în gândire! Dar ascultă-mi povestea şi-ncrede-te în mine.
N-am fost atât de mic şi neînsemnat dintotdeauna. Aveam un colţişor al meu în care mă ascundeam şi iubeam. Dar colţisorul meu a devenit un loc cunoscut şi dintre toţi oamenii, numai eu nu-l mai puteam frecventa. Am început să cred că mi-am uzat sufletul. Şi acum, că îmi scriu ideile, sunt şi mai sigur de aceste lucruri. O poţi numi narcisism sau cum vrei tu, dar ascultă-mă şi vei vedea. Da, l-am uzat până când s-a găurit şi până când fibrele s-au rupt.
Am iubit. Am iubit-o. Era totul pentru mine. Cred că ai mai auzit aceste lucruri, sunt sigur. Nu sunt primul care trece printr-o depresie, dar mi se pare că depresia mea durează de secole. Dar să revin. Era îngerul meu, aşa îi spuneam. Şi o alintam atât de des astfel, încât am început să-i văd aripile, în fiecare detaliu al castităţii lor. Nu ştiu şi probabil nu voi afla vreodată dacă ea m-a iubit cu aceeaşi colecţie de sentimente, cu aceeaşi ardoare. Sau poate că, la un moment dat, m-a iubit. Poate...
Aveam 16 ani şi timp destul pentru cărţi. Citeam orice, remarcam fragmente pe care le învăţam pe de rost doar pentru a i le recita. Aş vrea s-o descriu, dar îmi aduc aminte cum spunea Mircea Cărtărescu: doar cei care n-au iubit niciodată umplu foi întregi descriind ochii fiinţei iubite. Nu vreau să credeţi că această banalitate este motivul meu, dar plăgile mele nu s-au cicatrizat atât de bine, în ciuda timpului care a trecut peste ele. Por să-ţi spun doar că, pentru mine cel puţin, era mirobolantă. Şi când credeam că doar eu sunt singurul care are parte de toată grandoarea ei...!
Chiar şi acum sunt uimit de respectul pe care îl port şi poate că o să mă credeţi nebun. Dar măcar pentru cele câteva momente de sinceritate pe care le-am regăsit în iubirea noastră, merită să fac acest efort.
Cum am aflat că mă înşel nu pot – sau poate nu vreau – să povestesc. Poate că e golul pe care îl are povestea mea; defectul relatării mele. Poate că e preludiul punctului culminant – nu-mi pasă. Nu vreau să deschis sertare prăfuite şi pline de pânze minuscule de arahnide. Nu.
Am aşteptat momentul potrivit. În tot acest timp o cocoloşeam cu tot felul de atenţii, menite să o stânjenească, să îi atingă orgoliul. Nădăjduiam să-mi spună ea totul, să plângă la picioarele mele, să-mi ceară iertare în genunchi, iar eu să mă prefac supărat, să ţip la ea. Şi eu o iertasem din primul moment...
Nu a fost aşa. A trebuit să-i surpind pe amândoi, stând pe banca noastră. A trebuit să-l surprind pe el luând-o de după umeri şi oferindu-i galant sacoul la prima adiere a vântului. A fost momentul meu de răbufnire. Nu mai ştiu când am alergat în urma lor şi când ne-am bătut sub ochii înspăimântaţi ai fetei pe care o iubeam.
Următoarea amintire e capturată din camera albă a spitalului. „Părinţii ei sunt distruşi...Şi îi cred. Nici nu ştiu ce aş fi făcut în locul lor.” se aude de undeva Am început să ţip. Apoi nu mai puteam să mişc membrele, ceva mă ţinea. A urmat o înţepătură şi apoi întunericul.
M-am trezit aici, atârnând printre mii de săgeţi verzi. Ce fac eu într-o salcie?! Am încercat să strig. Dar nu mă auzeam nici eu, darămite alţi oameni. Cred că mi-a luat o veşnicie să mă liniştesc şi să mă resemnez.
Şi asta e povestea eşecului meu, a răzbunării. Poate că am murit şi asta e karma. Sau doar am murit şi am ajuns undeva unde nu e nici iad, nici rai. Poate că Dumnezeu chiar există şi m-a pedepsit. Nu cred că voi afla nici asta.
Dar trăiesc. Am propria gândire şi propriul suflet, o inimă şi-un zâmbet. Nu ştiu la ce îmi folosesc, dar dacă nu aş fi avut toate acestea aş fi fost o banală frunză.
Când mă voi usca, calcă-mă. Aşa cum mi-am călcat şi eu demnitatea în picioare. Aşa cum mi-am strivit iubirea sub talpa cu imperfecţiuni. Merita oare povestea mea un astfel de final? Eram retoric.

Un P.S. important: 
Mulţumiri lui Radu pentru inspiraţie şi mii de scuze. Nu vreau să iei asta o presupunere, e pur şi simplu ficţiune, dar baza a fost la tine. Am încercat să redau o poveste care a fost numai şi numai în imaginaţia mea şi sper să nu o iei ca şi când ar fi o ofensă. Mi-ai adus un 10.

5 comentarii:

29decembrie spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
adelici spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
C.L.M.`s Nail Art Blog spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
Adda spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
adelici spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.