joi, ianuarie 31

ceartă mută




Aud iarăşi uşa scârţâind. Se aşază lângă mine şi îmi trage perdeaua de pe faţă. I-o smulg furioasă şi mă acopăr iarăşi.
- Nu.
- Ce „nu”?
- Dacă tu pui o barieră între noi, pun şi eu una.
- O perdea...? (zâmbeşte amuzat)
- Fie şi o perdea. E o barieră.
- O perdea! (îmi trage perdeaua de pe faţă)
- Da. Aşa amărâtă cum e, e o barieră. Mă enervezi când faci asta. Eu am renunţat în a mai pune bariere între noi.

///

Nu aş putea să mă plâng de priveliştile mizere din oraşul ăsta. Într-un fel ciudat şi inexplicabil, mă calmează iarna cu zăpadă murdară mai mult decât toamna prăfuită. Frigul, gheaţa, mâinile roşii şi reci ascunse în buzunare de paltoane sau în alte mâini la fel de reci, prin parcuri sau străzi apoase, toate astea au devenit ceaiul meu de dimineaţă. Toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat când ploaia ţipa picând în zăpadă sau când bătea vântul prin gulerul descheiat al paltonului pe care te chinuiai să mi-l închei de fiecare dată... Nu. N-am cum să uit.
Şi totuşi, toată înghesuiala de blocuri de la fereastra dormitorului mă enervează, parcă tot peisajul e sec şi mă strânge. Mi se pare că blocul din faţă e prea degradat şi cariat de toţi anii care au trecut peste el şi mă gândeam la timpul pe care l-am pierdut în ultima vreme în loc să fac ceva bun cu mine. Maşinile sunt parcate pe strada îngustă de dedesubt bot în bot, sărutându-se parcă, ceea ce mă scoate din sărite când îl ştiu cotrobăind prin casă în loc să fii aici cu mine. De-aia urăsc certurile noastre mute, când ne evităm privirile, el cu calm, iar eu ţinându-mi răsuflarea cu greu; simt că tot calmul lui e fiindcă priveşte în mine şi vede un gol imens şi o dezamăgire şi pur şi simplu eu nu mă mai suport şi mă simt dezagreabilă.
Am nevoie de-o ţigară, dar n-am. Îmi trosnesc mâinile nervoasă, deschid uşa de la balcon, ies, e zăpadă. Ah, zăpadă. Îmi vine să mă descalţ şi să-mi adâncesc picioarele în zăpadă. Mă aşez prăguleţ să-mi dau şosetele jos şi îl aud în spatele meu.
- E frig.
- Ba nu e. Stau aici.
Încerc toate privirile posibile ca să rămân, dar într-un final îi cedez şi îi cer mâna ca să intru. Aş scoate limba, dar simt că e un moment prea serios. În capul meu se derulează deja sute de variante de discuţii, de ce aş putea să spun sau să fac, dar toate astea par să se întâmple în subconştient fiindcă le simt prea departe de centrul vorbirii. De fapt, nu ştiu cum să-i spun că totul e bine. Cine spune că fetele sunt ciudate? Băieţii sunt înfricoşători.
„Fast Car”-ul minunat al lui Tracy Chapman parcă mă calmează puţin, deşi îmi aduce aminte de lacrimile scurse în zadar noaptea trecută.
- Dacă nu vrei să-mi explici, nu mai vorbeşti cu mine. Mă chemi când plecăm.
Nu-mi răspunde sau, dacă o face, n-aud. Mă adâncesc iarăşi în gânduri cât îşi caută hainele prin dezordine. Dezordine. Asta e viaţa noastră. O dezordine de idei, de iubiri mai mult sau mai puţin adevărate, de minciuni, de refracţii ale amintirilor în propriile noastre fiinţe. Suntem anapoda amândoi, suntem ciudaţi, suntem al dracului de diferiţi din multe puncte de vedere.
- Plecăm.
Mergem în hol, îmi iau paltonul şi încep să mă închei la nasturi în linişte.
- Iartă-mă.
Te iert. Te-am iertat deja.
- Mă laşi să mă încalţ te rog?
- Andreea, iartă-mă!
La naiba, nu înţelegi că te-am iertat?!
- Mă laşi să mă încalţ dracului odată?!
Discordanţă între ceea ce gândesc şi ceea ce spun. Şi totuşi, se pare că gura mea a gândit mai mult de data asta.
Îl simt enervându-se, se îmbracă şi el, verifică geamurile, aranjează patul, ia cheile, ieşim, încuie, coborâm. La fiecare etaj atârnă câte un bec normal cu filament de wolfram legat de două fire izolate pe care le zăresc intrând nu în tavan, ci într-un cuib. În patru etaje văd două cuiburi şi fac paşi mici ca să am timp să le privesc. Mă gândesc ca ciripitul ăla care probabil îi enervează pe locatari, dar care aduce atâta dragoste.
La etajul unu mă opresc, becul are fire scurte şi caut din priviri un alt loc de pentru cuib, dar nu găsesc. Se opreşte şi el pe scara de dedesubt, se uită într-un fel pierdut parcă, încercând să îşi dea seama ce fac.
Ieşim din bloc şi deşi îmi vine să urlu, tac. Trebuie să înţeleagă de ce fac asta. Trebuie să cedeze ca să îi intre odată în cap că îmi pasă.
- Vrei să stăm aşa toată ziua?
Nu vreau, normal că nu vreau. Mă uit la el şi nu-i răspund decât după câteva secunde bune.
- Nu.
Mă ia în braţe. În sfârşit, simt căldură. Simt că am terminat, cel puţin pentru moment.
- Nu plânge.
Şi mă abţin. Poate – poate plâng mâine...

________________________

 Câteodată te simt, câteodată mi-e frică de tine, 
 Câteodată te pierd și atunci cel mai mult mi-e rușine, 
 Câteodată te am și apoi mă silesc să te uit cât mai iute, 
 Câteodată te știu și dau de fugă,
 Atunci se ascute 
  
 Mi-e frică să pierd ce nici n-am avut 
 Mi-e frică să uit ce nici n-am știut 
 Mi-e frică de nori, de nori de lumină 
 Și de tot ce va..tot ce va să vină. 




Un comentariu:

Bumble Bee X spunea...

Îmi place mult cum te-ai exprimat. Și toată ordinea ideilor îmi aduce aminte de *drama* ce-o trăim, noi, copiii naivi și prostuți, aproape zilnic.