şi din privirea ta, uneori, ţărmul temerii iese la lumină." (Pablo Neruda)
 |
| Alva Bernadine |
avem o mie două sute şaptezeci şi trei de vieţi
dintre care au rămas suflete bătrâne să ne sufle-n lanterne
s-au împărţit în secunde aşezate-ntre cearşafuri şifonate şi reci
câte un colţ de stâncă o stea arsă un cer de cenuşă
mâine totul o să dispară sub ceaţa de becuri
suntem înconjuraţi de conturul unui cerc de gheaţă
congelaţi între viaţă şi moarte
iar lumina din şemineuri ni s-a stins
în stern plămânii îşi ţin respiraţia
trăgând cu ochiul la uşile întredeschise
vrei să fugi să te ascunzi să plângi
vreau să te urmez să te fărâmiţez între degete
să te împrăştii prin pat ca pe cenuşă
aş fi vrut să fiu eu cel ce renaşte din propriile oase
mor de sute de ori pierzându-mi coasta din care te ridici
de fiecare dată când mă alungi şi te întorci
fără să spui nimic fără să ceri nimic
izbindu-te de mine ca valul în piatră roasă
doar praful rămâne din mine
şi vocile noastre - un ecou al becurilor arse
______________
Mulţumesc, Raluca, pentru această provocare (chiar grea, dacă stau să mă gândesc la timpul petrecut în faţa tastaturii).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu