girl with helmet

- A zis că se-ntoarce.

- Şi dac-a minţit, tu ce-o să faci?

- O să aştept.

Nu ştia dacă mâinile îi tremură mai tare decât vocea sau invers şi probabil nu conta. Îşi luă ceaşca din porţelan, aurită pe margine şi sorbi cum o învăţase tatăl ei: cu eleganţă. Nu-şi mută privirile de la ceaşcă până când nu simţi că lacrimile încep să se usuce înainte de a şiroi pe obraji. Până la urmă, trebuia să se stăpânească. Avea 17 ani şi bunica îi spusese că anii stăteau la coadă în faţa ei; nu mai are voie să plângă.

- Dacă oboseşti?

- Am mai obosit şi altădată.

- Şi ce s-a întâmplat atunci?

- Am mers.

Îl privi pentru prima oară pe bărbatul din faţa ei. Îşi răsucea mustaţa în timp ce părea să asculte mai mult trosnetul lemnelor din şemineu decât pe ea. Deşi privea absent, gândindu-se parcă la vremurile în care trecuse prin aceleaşi lucruri, îi simţea prezenţa şi ştia că, deşi morocănos de obicei, domnul Findley o ascultă şi o înţelege mai bine decât oricine.

- Ştii... Când tatăl meu a murit pe front, am primit o scrisoare. „Din partea patriei”, scria undeva într-un colţ. Dedesubt, ceva cu „recunoştinţă”. Aveam tot 15 ani. Începusem liceul militar pe care îl urmase şi tatăl meu şi mă pregăteam să-l urmez, ca să fie mândru de mine. Trebuia să fie mândru de mine. I-am dus scrisoarea mamei. A privit-o pentru câteva secunde şi apoi a întors-o. „Aicea scrie că-i pentru tine.”, mi-a spus. Adevărul e că eu nu mă uitasem pe spate. Ştiam ce înseamnă o astfel de scrisoare şi nu voiam să fiu eu cel care o deschide. Totuşi, era pentru mine. Am ieşit din casă şi m-am dus la în spatele hambarului, m-am aşezat pe un scăunel şi mă uitam la plicul ăla îngălbenit. Îmi venea să râd, m-am gândit brusc la faptul că tata murise acum o groază de ani şi acum aflu şi eu. Hârtia de dinăuntru nu era îngălbenită însă. Era scris de maşină, probabil că mor atâţia inşi zilnic că n-ar avea nimeni timp să scrie atâtea scrisori. Până şi semnătura era de fapt o ştampilă.

Se opri ca să mai ia o gură de whisky şi ca să-şi ia privirea de la foc, după care continuă, cu un zâmbet şters:

- Îmi aduc aminte cuvintele alea ca şi când le-aş avea lipite de retină. „Dragă Cornelius, suntem dezolaţi să te anunţăm că decesul tatălui tău a survenit în timpul unui atac aerian în timpul nopţii, aşa că a murit pe loc. Considerăm că trebuie să îţi continui studiile în cadrul Academiei Militare şi să îţi vom asigura astfel admiterea în cadrul instituţiei mai sus menţionate, în onoarea tatălui tău. Cu respect, Comandantul Detaşamentului 574.”. Vezi, asta voiau ei de la mine. Aşteptau să cresc doar ca să îi iau locul tatălui meu. Ca să îşi asigure carnea de tun, crezând că o să dărâm acoperişul casei când voi afla fericita veste că nici măcar nu trebuie să mă chinuiesc să termin liceul, pentru că oricum am viitorul asigurat. Patetic.

Cioburile paharului pe care îl rotise în mână până acum câteva momente se împrăştiară pe covor, însângerate. Tania rămase nemişcată, ştiind că nu avea oricum ce să facă.

- Până şi eu sunt patetic. Înainte ca tatăl tău să plece mi-a spus să am grijă de tine. De cărţile pe care le citeşti. Să nu te las niciodată să dai la liceul militar aşa cum voiai când erai mică. Să nu te îndrăgosteşti de vreun soldat care să-ţi scrie romanţe cu rime proaste când va fi pe front. D-astea. Şi-am ratat-o fix pe cea mai importantă.

Îşi duse mâna însângerată la ochi şi începu să plângă. Tania nu-l văzu niciodată pe Cornelius Findley, morocănosul de vis-a-vis, plângând. Poate înjurând, poate tăcând, poate uitându-se absent în altă parte. Acum ştia povestea lui şi ştia de ce n-o poate privi. Nu fiindcă e un pervers în criza vârstei mijlocii, cum spuneau restul copiilor din cartier şi pentru că ea era roşcată şi avea ochi gri. Ci pentru că îi era ruşine de amintirea tatălui ei, de faptul că nu respectase promisiunea făcută.

- Tatăl tău a murit pe front, Tania. La fel se va întâmpla şi cu băiatul ăsta, Carter. O să moară indiferent câte poezioare îţi va scrie, cât îţi va spune că te iubeşte, astea-s prostii de copii. Trebuia să le trăiţi aici, poate că distanţa te-a maturizat. Dar crede-mă că niciun copil trimis să ţină o puşcă-n mână nu se întoarce viu acasă. Şi cu siguranţă nu dintr-un detaşament disciplinar. Nu mai fi proastă şi nu mai aştepta feţi-frumoşi, că nu există. Pune-ţi o casca şi treci peste.

Oricât încercase Tania să se abţină până atunci, cedă.

"Girl with Helmet", Miguel Montalvo