sâmbătă, decembrie 13

70 de ape plate şi-o singură lămâie

cumpără-mi şi nişte lămâi, o să-ncep să împart prin vecini
când vor veni să ceară câte o linguriţă de zahăr//


prima lămâie
am muşcat-o cu poftă
la fel cum a muşcat şi viaţa din mine când am încercat
mai târziu
să-i ţin de cald noaptea;

a doua lămâie
am stors-o pe caietele cu flori presate
care-mi promiseseră că nu vor muri niciodată;

a treia lămâie
m-a întrebat de ce am păianjeni în ochi atunci când te privesc
n-am ştiut ce să-i răspund
şi am orbit câteva zile;

a patra lămâie
am tăiat-o felii şi ţi-am pus una în ceai când erai răcit
doar că am uitat să las apa să fiarbă;

a cincea lămâie
am zdrenţuit-o cu dinţii după ce te-ai împiedicat
de rufele murdare din hol;

a şasea lămâie
a dărâmat soarele de pe noptieră
iar tu n-ai vrut să-i schimbi becul;

a şaptea lămâie
m-a învăţat cum să ţin cuţitul;

(...)

penultima lămâie
mi-am stors-o peste rănile din care au ciugulit corbii
ultima fibră de carne
şi am privit cum osul începe să scâncească;

ultima lămâie
o păstrez pentru ziua în care voi bea numai apă plată

Paula Bonet

vineri, decembrie 12

post-it pe cearşaf



/într-o noapte, îşi luă inima de dinţi şi o lăsă
ştirbă
dar cu buzele mai cărnoase ca niciodată
iar apoi/

*hai să spunem poveşti*

din când în când
vine iarna şi mă găseşte la masă, cu sufletul în palme şi sternul golit
de vânt de ger de tuse seacă
atunci,
urşii polari încep să-şi construiască un iglu deasupra capului meu
încercând să tragă norii de ţurţuri
vremurile-s grele, nu mai ninge ca altădată, uneori nu mai ninge deloc
că e noapte şi e mai întuneric decât a fost vreodată pentru că luna
a tras perdelele şi a început să plângă pentru noi, stelele
că ne stingem aşa cum ne naştem
din praf de cometă ruginită şi strălucim doar cât să
ardem munca urşilor şi să ne-aprindem felinarele
    (aşa ne-am cunoscut noi -
    - tu ai început să construieşti un iglu
    eu începusem să mor puţin câte puţin/
    - tu mi-ai găsit aluniţa de pe ceafă
    eu ţi-am zis că e de fapt e un întrerupător
    )

şi întrerupătorul ăla a aprins şi felinarul de pe stradă
odată cu toate becurile din casă
iar apoi

/ţi-am făcut cafea şi-am pus-o pe pulover
să rămână caldă
iartă-mă/

Florin Piersic Jr. pentru postit drama

miercuri, noiembrie 12

femeia citind ziarul

Julie de Waroquier, Bad News

/prima pagină/ 
e un păcat capital să fii plictisitor;
de fiecare dată când întorc spatele cuiva aş vrea să plâng, să-i cer o ţigară
s-o facem poştă şi să lăsăm lumea să treacă odată cu ploaia de vară & fulgerele & timpul
care ne zgârie în palmă când le aruncăm unii spre alţii de parcă
de parcă ar veni sfârşitul lumii

/pagina 3/
o femeie îşi dezveleşte carnal sufletul ţinut până acum în cloroform
între borcanul cu zahăr şi cel cu zacuscă
se arcuieşte într-un fel de semn al întrebării aşteptând cu ochii pe minutar un răspuns
'oare câte fragmente din mine vor ajunge ca tine'
'oare câte fragmente din mine vor ajunge ca tine'
'oare câte fragmente din mine vor ajunge ca tine'
şi-aici se rupe firul

/pagina 7/
agit puţin castroanele până să găsesc în sfârşit cuvântul potrivit
dacă ne certăm azi avem mai mult timp de cerşit dragoste mâine deşi
am spart sticle-ntregi de fericire
ca să inaugurăm o barcă înecată acum pe undeva pe sub oraş
cineva trebuie să adune cioburile dar
nimeni nu se-ncumetă

/pagina 13/
dezlegat de ceasul morţii, trecutul îşi arată dinţii stricaţi
undeva în spatele cerului soarele răpune luna c-un cuţit de os
grafica e excepţională
doar prezentul se aşterne dureros peste ziua de mâine

marți, noiembrie 11

tripletă aniversară



alegeţi dacă doriţi să continuaţi sau rupeţi-vă o coastă încercând să spargeţi uşa



// 16
mi-aş fi dorit să mă întrebe cineva şi pe mine înainte să taie nucul din spatele curţii
pentru a-l transforma în uşă de dormitor trântit în mijlocul inimii, până la urmă tot ce
ai făcut tu aici a fost să tai un copac pentru a schingiui un suflet şi atât;

// 17
am învăţat că ziarul e livrat mereu la oră fixă, chiar dacă afară e înnorat şi stă să plouă
până la urmă cu toţii avem nevoie de bani de covrigi cu toţii luăm autobuzul când ne
dor picioarele cu toţii avem nevoie de un şnur de care să ne tragem clopotul atunci
va fi cazul;

// 18
e o staţie la care aş vrea să mă opresc ca să şterg norii lipiţi de scaunul de plastic
deşi aş vrea să alerg după timpul care s-a urcat înaintea mea în tren şi mi-a luat locul
înjur scurt, momentan trebuie să-l aştept pe următorul.
Guy Bourdin

___________________________________________
Notă:
trebuia să mulţumesc cumva acestor ultimi trei ani şi persoanelor care i-au marcat, chiar dacă a trebuit s-o fac scurt.
nu-mi pare rău că am pierdut trenul; în realitate, nu consider că am pierdut vreunul, ba dimpotrivă, l-am luat pe cel bun; nu ştiu dacă merge spre mare sau munte, spre Berlin sau Moscova, dar nici nu vreau să aflu momentan. vreau doar să mă bucur că am urcat fix când credeam că o să dorm în gară.
ah, şi trebuia să fac asta şi pentru mine.
sunt mândră de mine, ce dumnezeu.


duminică, octombrie 12

a fi sau a nu fi mincinos;

ceea ce probabil nu ştiai despre mine e că
din când în când rup din realitate ca să fac un avion şi
înainte să-l arunc
îi dau foc;
Judith Geher

de obicei îmi cauterizez rănile
arzând(u-le) deasupra tuturor
până rămâne din mine
numai vântul;

trei zile pe săptămână aterizez în pat
fără să-mi dau seama unde
mi-am lăsat ultima oară ochii
înainte să plec de acasă;

într-o duminică oarecare reuşesc
să dorm până la prânz
dar mi se face iarăşi somn
când mă lovesc norii;

o dată la câteva luni
mi-amintesc cum eram când nu eram aşa
există părţi bune şi părţi rele
încerc să arunc un titirez undeva în centrul lor;

la câţiva ani
primesc un e-mail de la o adelina din trecut
pe care o cunosc prea puţin;

ceea ce probabil nu ştiai despre mine e că
mint prea rar ca să mă obişnuiesc să nu-ţi spun adevărul tocmai acum

miercuri, octombrie 8

moartea complementarului


femeia ce-mi fusese iubită prietenă mamă
de-a lungul nopţilor în care numai norii ştergeau praful de pe tavanul dormitorului
îşi cususe pielea de cearşaful apretat fără să-şi plângă sângele vărsat
am strigat-o în gând de câteva ori
în şoaptă
                                   şi-apoi am început să mă rog
/mai dă-i doamne zile deasupra pământului câte mi-oi da mie sub el/
                                   şi-apoi am început să plâng
/să curgă flori de mac prin venele tale cum plouă în tamisa/
                                   şi-apoi am început să ţip
/cum poţi să atârni un om de un cuţit pe care nu i-l pui la gât/
                                   şi-apoi am început să sugrum secundele
/aş fi vrut să rup aripile timpului ca să ţi le lipeşti de spate şi să devii nemuritoare în locul meu/
                                   şi-apoi am început să mor
/ar trebui să existe o groapă sub duşumea pentru fiecare cuvânt nespus/
                                   şi-apoi m-am întors pe cealaltă parte a patului
unde am găsit-o aşteptându-mă

_____________________________________
atunci
îşi deschise toracele în faţa mea
lăsând să curgă saci de polen şi miere
"vino şi culege din mine
tot ce nu vei găsi în tine niciodată"

Matsuyama's Divine Love - Ken Wong

sâmbătă, septembrie 13

afaceri (sau poveşti ascunse în pungi de plastic)

Se chinuia să şteargă ultimul pahar cu picior dintre sutele care îi trecuseră prin mână când îşi văzu chipul în sticla argintată a vitrinei în care se ţineau băuturile. Nu-şi prindea părul decât acasă, dar de când clienţii începuseră să se plângă că găsesc în pahare fire lungi, arămii, părul răvăşit ce-i acoperea jumătate din spate stătea acum răsucit într-un coc dezordonat.
Nu lucra acolo decât de vreo şase luni, iar părul şi-l prindea de trei. Imaginea îi era alterată de sticlele de vin din spatele vitrinei, dar asta nu o împiedica să-şi vadă oboseala strângându-i-se pe faţă, nici zulufii pe care îi drăcuia de fiecare dată şi nici pe bărbatul cu geacă de piele îndreptându-se spre bar. Se întoarse pe călcâie să-i ia comanda şi nu putu să nu remarce arcada sângerândă. Scoase apoi un pahar mic şi îl umplu cu rom.
- Probabil ar trebui să te întreb ce bei, dar probabil tu eşti tipul pe care îl caută Klaus.
- De ce m-ar căuta tocmai pe mine?
- Pentru că ai ditamai gaura-n cap şi nu bei nimic.
- Sunt cu maşina. Şi cu nevastă-mea.
Klaus era probabil un punct de conexiune între mulţi oameni care se ascundeau în spatele întunericului, dar pentru ea, Klaus nu era decât un simplu client a cărui comandă trebuia s-o onoreze în fiecare seară. Pentru Klaus, ea nu era decât o gagică frumuşică venită din provincie ca să-şi continue studiile şi care încerca să se întreţină singură. Sau cel puţin, aşa credea ea.
Totuşi, Klaus nu vorbea niciodată cu celelalte barmaniţe şi nici nu călca în local dacă ea nu era acolo. Avea o precizie extraordinară omul ăsta; ajungea la 23.18 şi se aşeza la a doua masă de la geam, privind de fiecare dată întunericul timp de 4 minute. La 23.22 ridica mâna, lăsându-şi scaunul pe spate şi aşteptând să-i fie luată comanda. Niciodată nu venea până la bar, dar ea realiză că bacşişul pe care îl lasă este egal cu numărul paşilor pe care îi face de la bar către masa lui.
În seara aceea, Klaus puse capăt ritualului, venind la 23.00. Se duse val-vârtej către ea, împiedicându-se de o masă la care stătea un cuplu, vărsând ceştile de cafea.
-Uită-te, dom’ne, pe unde mergi!
- Nu se bea cafea seara.
Încercă să-şi ascundă un zâmbet când Klaus ajunse la bar, dar nu reuşi. Klaus era însă prea preocupat ca să se sinchisească.
The Kindsor Knot - Robby Cavanaugh
- Astă seară o să mă caute cineva. Îi dai 50ml de rom. Probabil îl va refuza. Nu contează, îl faci să bea romul ăla. Şi după, îl trimiţi la masa mea.
- De unde o să ştiu cum arată?
- Te descurci tu, întotdeauna te descurci, spuse el, prinzându-i bărbia între degetul mare şi arătător şi etalându-şi zâmbetul perfect.
Trecură 43 de minute până când cel pe care îl aştepta Klaus îşi făcu apariţia.
- Trebuie să bei asta. E rom.
- Nevastă-mea e într-o sacoşă. Bine, ce-a mai rămas din ea.
Dezvăluirea acestui detaliu nu avu efectul scontat, aşa că bărbatul bău dintr-o înghiţitură conţinutul micului pahar şi apoi ceru o sticlă de şampanie.
- Dacă tot am venit până aici, ar trebui să sărbătorim. Ştiu unde-l găsesc. Tu adu şampania aia şi două pahare.
Să o ţii pe nevastă-ta într-o pungă de plastic, afară, noaptea, după un drum destul de lung probabil, însă terminat cu bine, trebuie să fie într-adevăr un prilej excepţional de a scoate de la răcoare o şampanie de calitate. Fata se duse în depozit şi scoase din frigider o sticlă de Perrier-Jouët. Luă două pahare şi dădu să se îndrepte spre masa lui Klaus, dar acesta o aştepta pe un scaun înalt, la bar, numărând un teanc de hârtii verzi pe care îl împărţi în două jumătăţi; una o băgă în buzunar, iar cealaltă o lăsă pe tejghea.
- Unde e…?
Privi în jos, spre pantofii de lac ai lui Klaus, observând astfel pata de sânge proaspăt care contrasta cu podeaua de lemn de pin şi măseaua căreia bărbatul îi dădea cu piciorul.
- Ai făcut o treabă bună astă seară, îi zâmbi el. Ţi-am lăsat bacşiş. Când o să începi să faci mai mulţi paşi în lumea mea, o să vezi cum curge bănetul la robinet când vrei să faci baie.
Îşi adânci mâinile în buzunarele pantalonilor şi nu le scoase decât când deschise uşa, pe care o lăsă să se trântească cu zgomot în urma lui.
Boxele azvârleau nişte note asemănătoare „Fast Car”-ului lui Tracy Chapman, dar destul de diferite.
- Proaste remixuri mai fac şi ăştia, spuse fata, în timp ce se deschise sticla de şampanie şi începu să bea.

duminică, august 31

caut model pentru tras cu arcul

"Looking at you,
I suddenly wished
That my hands did more
Than ruin everything I touch."
— Atrophy



i.
S-a uitat peste umăr speriat, apoi s-a întors brusc, fără să-mi dea ocazia să-i memorez chipul înroşit.
Nu-mi mai amintesc dacă ningea sau dacă deja îmi îngheţau lacrimile. Mi-am băgat mâinile în buzunar şi m-am întors, începând să merg în direcţia opusă, fără să ştiu încotro mă îndrept. Simţeam cum se adună tot cerul în capul meu tunându-şi gloria în cea mai dureroasă migrenă pe care o avusesem până atunci. Am încercat să dau la o parte frigul de pe faţă, fără să reuşesc altceva în afară de a mătura câţiva centimetri de piele de pe obraz. Începusem să mă întreb de unde căpătasem atâta forţă de a răni într-o singură zi.


ii.
Nimic nu are legătură cu tine. Micuţul tău palat e în siguranţă, în străfundurile oceanului de pământ pe care le-ai adunat de-a lungul anilor fără să te gândeşti măcar o singură dată să iei lopata şi să-ţi sapi groapa; de fapt, niciodată nu ţi-ai dat seama că nu ai un palat, dar n-am putut să-ţi stric bucuria. Pământul e pământ, împarţi cu el ploaia şi arşiţa, iar sufletul tău mizerabil o să ajungă tot acolo cândva.
Dar tot ce e aici nu are legătură cu tine şi nu a avut niciodată. Chiar dacă ai fost aici, eu sunt cea care a fost acolo. Dacă îmi pare rău? Regret chiar. Regret fiecare secundă în care m-am uitat în ochii tăi şi regret fiecare cuvânt care mi-a alunecat de pe limbă, fie că băusem, fie că nu.
Niciodată n-ai fost cine trebuia să fii. Şi niciodată nu vei fi.


iii.
-    Aş vrea să-ţi dau doar un motiv pentru care te urăsc.
-    Te ascult.
-    Ascultă fără să te opreşti pentru că îmi place atât de mult să tac.

Paula Bonet

iv. 
Florile se uscaseră pe noptieră. Buchetul stătea nedesfăcut de cinci zile şi nu mă îndurasem să-l pun în apă. Cu fiecare rază de soare care ajungea dintre jaluzelele prăfuite la bobocii rozalii, simţeam fiecare petală urlând de durere. Cred că speram în sinea mea să-i fie tot atât de sete încât să bea laptele pe care-l lăsasem în frigider şi expirase înainte.
Ştia că nu-mi place rozul.
Ştia că nu-mi plac nici florile.


v. 
sunt atâtea detalii pe care nu le priveşti atent atâţia şerpi care se încolăcesc dedesubtul tău atâta ură care zace-n tăcerea asta de fier atâtea zile în care am încercat să-mi spăl păcatele pentru tine atâtea balanţe pe care n-am mai putut să le echilibrez atâtea umbre pe care n-ai reuşit să le pui în sac şi să le arunci din mine atâtea minciunele pe care le-am împărţit după ce le-am at prin zahăr pudră ca să ne crească mustăţi dulci atâtea răni pe care le-ai bătătorit atâta praf ridicat în trecere atâtea lucruri nespuse pe care
ţi le voi spune când voi fi acasă
dar nu voi mai fi niciodată acasă


vi. 
Şapte zile, şapte păcate.
Am avut nevoie de o săptămână ca să mă agăţ de lustră şi s-o fac să-mi cadă în cap.
Poate a fost mai puţin de o săptămână sau poate a fost mai mult, poate plecase sau încă mai reuşea să mă cuprindă cu braţele, acesta rămâne secretul meu.
Ştii, sunt secrete care încearcă întotdeauna să iasă din cutiile lor. Ca nişte urşi bruni pe care-i ţii în cuşcă:
se vântură neliniştiţi la început şi caută o portiţă, o scăpare, indiferent cât de fragilă;
apoi îi cuprinde disperarea, lovesc, se lovesc;
apoi se uită spre cer şi soarele le zâmbeşte printre gratii;
apoi se aşază în fund şi se liniştesc;
cam ăsta e sfârşitul.


vii. 
Au trecut anii peste papa şi l-ai păcălit şi tu; nici acum nu ştiu cum, dar papa te-a iubit din tot sufletul şi încă te mai iubeşte. Au trecut anii peste bunica şi încă te mai iubeşte. Peste toţi au trecut anii, dar nu şi peste mine.


viii. 
Papa iera un om dulşie ca o zaharicală şie ţi se tăpea pi vârfu limbei… dar iera şi-un om care îi cetea pe şeilalţi ca şi când ar fi făst un ogar… înse oamenii pot fi păcăliţi uneori foarti uşor, dragii mei puişori, foarti uşor… cum l-o păcălit Aristide pe papa, nişiodată nu mi-am dat cu sama prea bine, dar vă pot spuni şe mi-o povestit el… ”


ix.
Bunica obişnuia să ne spună aceeaşi poveste iar şi iar şi iar şi ne iubea de parcă am fi fost copiii ei, deşi noi îi spuneam „bunica” nu pentru că ne era rudă în vreun fel, ci doar pentru că tot satul o cunoştea pe baba Maranda. Le spusese poveşti tuturor, dar nouă ne spunea cea mai frumoasă poveste dintre toate şi ne pusese să jurăm pe coada pisicii cu blana morcoveaţă că rămâne secretul nostru. Îi aud vocea şi acum ieşind dintr-o cutiuţă a minţii, răguşită ca un gramofon, începându-şi povestea la fel, de fiecare dată:


x.
Ne-am cunoscut când lumea s-a împuţinat şi cercurile magicianului s-au unit într-un lanţ; am alergat pe-aceeaşi şosea fără să ne prindă din urmă vreun tir până când am ajuns la calea ferată, iar de la calea ferată spre bunica am sărit bariera şi mi-am rupt pantalonii preferaţi. Dar n-are-a-face. Mă pierdusem undeva pe drumul dintre casa mea şi restul vieţii care mi se derula în faţa ochilor: zebre, elefanţi, lei în cuşcă şi ponei, ştiam că venise circul în oraş. Venea rareori, dar atunci uitam că sunt doar un copil care nici măcar nu putea să scuipe în chiuvetă după ce se spăla înainte de culcare pe dinţi fără să se ridice pe vârfuri. Probabil acesta e şi motivul pentru care uitam să mă lipesc de tocul uşii pe 1 septembrie şi să văd cât am crescut în ultimele trei luni. Circul nu dădea reprezentaţii numai în oraş; toţi cei la care visam se întâlneau pe tavanul mansardei la care dormeam şi făceau toate giumbuşlucurile atunci când mami şi tati nu se uitau.
Ne-am cunoscut aşadar într-o zi care putea să fie şi de vară, şi de toamnă. Putea la fel de bine să fie frig şi cald, şi viscol şi caniculă, că nu-mi amintesc nici măcar ce culoare aveau pantalonii pe care i-am rupt.
Ne-am cunoscut când lumea era mingea aia din cauciuc roşu căreia îi spuneam „Oceanul de trandafiri” şi cu care spărgeam câte un geam de la câte un vecin, în ordine alfabetică, o dată pe săptămână, marţea.


xi. 
Caut model pentru tras cu arcul.
Cel vechi a fost alungat înainte să înţeleagă de ce fuge. Mai bine să-i cunoşti povestea înainte să te oferi:


___________________________________
                xii.
tip: acum citeşte invers; e al douăsprezecelea ceas, dar nu e încă târziu.

joi, august 28

am văzut multe undeva-uri în tine


du-mă între coaste şi-mi voi face un leagăn printre ele
când îmi iau avânt o să-ţi zdruncin sternul
/asta se cheamă tăierea respiraţiei/

du-mă pe retină şi o să cad într-un puţ spre alt univers
şi chiar dacă mă pierd în întuneric tot va fi mai cald
/asta se cheamă hipotermie/

du-mă pe umăr dar n-o să fiu niciodată icoana care
să-ţi dea aripile sfinţilor când vrei să zbori
/asta se cheamă schizofrenie/

du-mă în lobul temporal şi îi voi şopti poveşti
iar tu vei vedea în mine monstrul pe care ţi l-ai dorit
/asta se cheamă halucinaţie/

du-mă undeva unde n-am fost de când eram mică
pe tine te cunosc prea bine
eşti ca un măr* la început de septembrie

du-mă la biserică,
n-am trecut de mult timp pe-acolo


_____________________________________
*necopt, 

de fapt, am văzut în tine atât de multe undeva-uri că nu vreau decât să stau acasă

marți, august 19

alice (sau cum să baţi la uşa greşită)


ţipătul sau durerea.
când am deschis prima oară o uşă
m-am împiedicat de prag

povestea.
//bună seara stimaţi juraţi
ne-am adunat aici
nu pentru a rupe apusul şi pentru a-l împărţi pescăruşilor
ci pentru a scuipa veninul din şarpele care i-a otrăvit vinul lui alice
avocatul acuzării are cuvântul//

//după cum bine ştiţi, cheia
succesului în arta uitării trecutului este de a trage de alte mânere
până când uşile îşi frâng oasele ca să se deschidă însă
lemnul acesteia a fost cârpit de atâtea ori cu oglinzi încât toate amintirile
îţi mutilează retina, orbindu-te, crestând cu fiecare colţ al cioburilor
altă poveste altă ceartă alt ţipăt sau poate un alt fel de tăcere
victima în cauză vede în aşa fel radiografia anilor
toate şuruburile ruginite se transformă-n în praf de cometă
iar cometele scrântesc inima şi
viaţa din acel trup îşi scoate ultima ţigară
din buzunarul de la piept

acestea fiind daunele provocate şi clientei mele
se cere pedeapsa capitală//

ultimul cuvânt.
ştiu că ultima uşă pe care o voi deschide
va fi oricum prea mică pentru mine
dar vreau să cred că n-am întâlnit-o încă

sentinţa.
nu vor exista minuni
chiar dacă te cheamă alice
e plin de uşi peste tot în jurul tău

şi nu e vina nimănui că tu ai sunat în vecini

Alma Haser


duminică, august 10

călătorie spre miezul iernii

la prologue.
  de pe-atunci mă ascundeam în umbra ta
  şi încercam s-o ţin cât mai strâns în braţe 

Paula Bonet

l'introduction.
    când am plecat de-acasă aveam unghii lungi, pictate cu
    marea albă şi pescăruşii albaştri
    le foloseam drept cuier dacă voiam să fiu puloverul
    care-ţi ţinea de cald;

l'intrigue.
    ce n-am înţeles eu probabil niciodată
    e că vara nu ai nevoie de un pulover

la table des matières.
1.    fragmente de luni adunate-n kilometri merşi
2.    prin noapte prin ceaţă prin bălţi de soare
3.    cuvintele care ne-au căzut din gură
                                             // au fost împărţite zilelor mâzgălite în calendar
           *sau pierdute uneori pe drumul de întoarcere, cum îşi pierd copacii
                                                                                                  frunzele1 //
4.    ne-au lăsat muţi până când pavelele au început să se decoloreze
                                                                    în griuri şterse, iernatice
5.    şi să se crape de la jumătate, cerşind despărţirea paşilor noştri
6.    până când

la grande finale.
    am rămas fără paşi
    în mijlocul iernii 

______________________________________________
1 frunzele se lipesc la loc cum şi cuvintele formează fraze
  dar nu va semăna niciodată cu întregul de la începutul poveştii noastre

miercuri, iulie 30

lampioane


hai să vezi cum se urcă pe cer un bec din foi volante în cinstea ta
cu fiecare răsărit simt cum mă mai dezbrac de o pagină mâzgălită
dar rămân totuşi cu speranţa că mai am destule celule
pe care să imprimăm toate astea

când m-ai întrebat dacă scriu poveşti cu noi
arterele s-au încurcat şi au trimis un nod în gât
(ăsta e motivul pentru care aveam faţa din cretă);
îmi pierdusem amprentele pe undeva pe marginea paharului iar acum
încercam să mi le lipesc înapoi pe vârful degetelor
ţeseam cu mintea o pânză de păianjen să-mi acopere ochii şi să te ascundă
în spatele ei
iar atunci
privirea ta s-a agăţat de mine
ca un scaiete de pulover şi apoi
a început totul să se deşire la pas

noaptea, trag cu urechea la ceas -
cum scurge el viaţa din noi
din secunda în care apa de la robinet
s-a pierdut în deşert
până şi cămilele şi-au pierdut cocoaşele

poate că sunt singura care n-a mai avut nimic
de pierdut
poate doar stelele din lampioanele atârnate de cer
cu aţa deşirată

Alisa Wilcher, The Starry Night

marți, iulie 22

i'm walkin' on moonshine*

intro: "well it's three o'clock in the morning
           and i'm on the streets again"  
îmi plac nopţile lungi;
nopţile lungi sunt nopţile care nu vor să te lase să pleci
sunt nopţile care îşi dau jos ciorapii cu lycra îi pun pe spătarul singurului
scaun din cameră şi apoi
le auzi paşii lătrând pe podea
în timp ce se îndreaptă spre fereastră
atunci, când draperiile se crapă de ziuă
           îţi intră în casă alte nopţi /ne-ai pierdut şirul
                                                 dar noi încă stăm la coadă pentru tine/ spun în cor
           îşi scot din mâneca paltonului regina de pică, o lasă pe noptieră
          apoi încep să-şi arunce orele prin cameră ca pe nişte haine murdare
          şi ţipă la tine că niciodată nu te duci la curăţătorie
          /poate ar trebui să-ncepi să-ţi speli păcatele,
                                                                           copile/
          paharul tău se umple iar şi iar şi iar până când
          capul îţi cade din palme din cauza curentului
                     deşi cineva a închis fereastra se pare
sau fereastra te-a închis în afara casei când ai vrut să intri
ah, nu e lumina lămpii e doar lumina străzii

dimineaţa
eşti obosit dar nu mai simţi asta. tălpile tale sunt singurele care scot un sunet de cocoş ţanţoş
suit pe gard în lumina soarelui chior
cifrele mâzgălite de ceasul digital pe retina seamănă cu nişte cuvinte
           /poate ar trebui să-ncepi să-ţi speli păcatele,
                                                                            copile/

mie îmi plac nopţile lungi
doar atât.

__________________________

*moonshine = whisky produs ilegal în casă, având de obicei un conţinut ridicat de alcool; denumirea vine de la sintagma "în lumina lunii", deoarece atunci este distilat

duminică, iulie 13

lost in transition

intro: 
"mă strânge pielea asta de secundă
în care m-am născut" (Iv cel Naiv)


pe apă plutesc pete de noapte aruncate de fereastra mică
soarele s-a topit în ulei şi s-a scurs de-a lungul pereţilor
pe cerul mării cu margine smălţuită
pe cerul răţuştei poleite cu plastic şters
pe cerul cărămizii în miniatură cu parfum de caramea ronţăită
pe cerul pielii cu alfabet braille
ah, iar am adormit în cadă

//
când număram poveştile scrise cu apă rece de-a lungul coapselor
am găsit un s.o.s sprijinit de-o stâncă
se agăţase de aluniţa aia
ca de un colac de salvare pe jumătate spart
şi-acum aproape ţipa la mine
"tic tac tic tac tic tac tic tac
mori cu fiecare silabă, drăguţo
Georgia Theologou
e timpul să te schimbi"

dar nu toţi şerpii năpârlesc,
înţelegi?


_________________________________
outro:

marți, iulie 8

trenul din gară

motto:
"Viaţa îţi oferă o şansă ca trenul în gară.
Pierzi trenul, pierzi şansa."

Oameni ai Bucureştiului © Alexandru Cosma

momentul în care începi să numeri trenuri
vine atunci când îţi vezi cearcănele multiplicate în oglinda spartă
te-ntrebi mărunţişuri, ajungi la bancnote mari deşi eşti falit
şi
culmea
crezi că aşa se termină totul; de fapt aşa începe
    alergi la gară
    nu e nimeni acolo /s-ar putea să fie dar, 
                         de dragul dramatismului,
                       restul lumii nu mai există
                       - cel puţin pentru câteva secunde/
    începi să plângi puţin te panichezi fugi de pe un peron pe altul
    căutând o săgeată cu luminiţe roşii pe care să scrie
    un mesaj cu vreo conotaţie biblică, de dragul bunicii tale
                     /moment de scurtă reculegere pentru femeia care
                      te-a crescut de mic şi a murit de cancer pulmonar
                      din cauza ţigărilor în foiţă de biblie/
    un tren al cărui conductor să-ţi spună "mişcă-ţi fundul, băieţaş,
                                            te-aştept aici de când lumea"
    aşa ţi-ai lăsa tu trecutul în urmă, fugind de el

    /uită-te pe unde mergi, deşteptule/
    vezi, n-ai fost chiar singur
    sunt o groază de trenuri de noapte dar cu siguranţă al tău
    nu opreşte în gara asta
    du-te acasă eşti beat fă un duş culcă-te

când te trezeşti, realizezi că nu au fost mai multe şanse
n-a fost decât una
    şi ţie ţi-au mâncat câinii atâţia ani din viaţă degeaba

_____________________________________
n-am început încă să număr trenuri
tu?

marți, iulie 1

4 am

când am vrut să mă culc
au început să cânte cocoşii
câinii să-şi descoasă plămânii din coaste
stelele să se joace de-a v-aţi ascuns printre
braţele rugătoare ale copacilor
să intre frigul prin plasa de ţânţari uitată deschisă
şi să mi se agaţe de omoplaţi ca pe un umeraş
m-am întrebat unde eşti, dacă

dacă ai fost vreodată sau

//
latră cocoşii cântă câinii probabil am obosit
răsare soarele


Sandra Dieckmann

duminică, iunie 29

întuneric devreme

// intro
nu te culca, noaptea-i încă tânără şi-avem chestii de tăcut

____________________________________
e felul meu de-a mă ţine în braţe când mi-e frig
în mijlocul verii pe undeva prin mine
ninge
eh, priveşte partea bună
ne scoatem săniile şi aşteptăm până când
se-nzăpezesc oasele de tot

mă uit la ceas
mai avem destul timp ca să ţipăm unul la altul
până când se dezlipeşte visul de pe pleoape
apoi o să fie amuzant, ştii,
ochii rămân goi, cu jaluzelele trase
ca să vadă lumea prin noi acelaşi nimic pe care
l-a văzut şi până acum
______________________________________

k., artist bucureştean ale cărui lucrări merită văzute
aici
 
// outro
poţi să taci în continuare
e secretul nostru

miercuri, iunie 18

am să rămân aici

fie că vine un tren şi se opreşte fix în faţa mea ca să-ntrebe
unde-i sunt şinele
fie că mă-ntreabă şinele dacă le-am pierdut trenul;

am să rămân aici 

pentru că n-am mai părăsit peronul decât atunci când mi-am cumpărat
gumă de mestecat de la cizmărie
şi am rămas cu ea lipită de talpă;

am să rămân aici

pentru că fiecare minut în care mă uit la ceas trece
mai uşor
când ştiu că s-a oprit în momentul în care am încetat
să mai cred în mine.

_________________________________________________________________________



"Îmi place să scriu." 
"Despre ce îți place să scrii ?" 
"Oameni și să inventez lucruri, să nu pară să fie realitatea, dar să fie de fapt." 
"Ai un blog ?" 
"Nu, îmi place să scriu mai mult pe hârtie. Probabil o să încep vara asta să fac unul." 
"Ești mândră de ceva ce ai scris până acum ?" 
"Da... este o chestie dubioasă și nu cred că o să îi placă nimănui pentru că este vorba despre un copil mâncat de viespi, dar a ieșit drăguț și mie îmi place."

Nu ştiu cine e, câţi ani are, cu ce se ocupă. Doar îi mulţumesc tipei ăsteia.
sursa: Oameni ai Bucureştiului

vineri, iunie 6

nu ţi se pare normal s-apeşi frâna când e roşu?


am rugat, cândva, o carte de poveşti
să-mi împrumute un prinţ pe care să-l colorez;
când am deschis ochii
îi mâzgălisem deja faţa cu unghiile.

apoi am crescut şi am început să rup paginile cu prinţi şi prinţese
pentru că ştiam că sunt prea mare ca să mă mai rog;
şi cărţile au rămas piele fără os.

parbrizul e o graniţă care nu desparte decât secundele
de cea care strica uneori cărţi pentru că nu-i plăceau prinţii;
acum
fetiţa are nevoie de curaj să calce acceleraţia după ce
s-a oprit la semafor

ce,
nu ţi se pare normal s-apeşi frâna când e roşu?

___________________________
bă, mi-era un atâta dor de mine.


miercuri, aprilie 30

3d

postit drama


între cer şi pământ
e doar o linie de cale ferată

deasupra cerului
nu e decât o găleată cu smoală în care înoată
galaxii

sub pământ
nu sunt decât rădăcini ale prezentului

iar pe lângă toate astea 
eşti tu.