duminică, noiembrie 18

vârf de cuţit



- Ţi se pare ciudat dacă te-am întrebat cum te simţi?
Tace. Nu aştept un răspuns. Încerc să-mi văd de caietele mele, chimia mă rupe, nici la mate nu strălucesc, n-am strălucit niciodată, habar n-am câte lecţii am pierdut la fizică, sunt moartă, moartă, moartă. Dar trăiesc, trăiesc din egoismul lui. Nu aştept să mă întrebe ceva, nu pot să aştept nimic de la el.
Mi se înceţoşează toate formulele alea de alcani în faţa ochilor, plâng, îmi muşc buza, sângerează, drăcui toate orele pierdute cu el, îmi vine să ţip, dar tac în continuare, tăcem amândoi, el fiindcă nu-i pasă, eu fiindcă îmi pasă prea mult. E linişte între cănile noastre de cafea, o linişte dureroasă; şi totuşi o strategie, un plan ofensiv şi unul defensiv, bine puse la punct. Nu atac, mi-e milă să atac un zid atât de fragil; nu răspunde, nu e provocat. Mintea mea l-ar provoca. L-ar ucide. Nu ar scăpa.
L-ar ucide. Un gând mişto. Poate că aşa s-ar sfârşi totul. Poate că m-aş uita dimineaţa în oglindă şi n-aş mai vedea dermatograf întins. Ar fi o idee. Până la urmă, am pierdut multe din cauza lui. Bani pe ţigări, neuroni distruşi de-atâta cafea, nervi, lacrimi scurse pe degeaba, pe degeaba... Atâtea luni de ţipete, de certuri, de femei, de sex prost. Totul s-ar sfârşi cu o simplă tăietură. Acum. Ce aştept de altfel? Să mă omoare nepăsarea lui? Dar dacă eu trăiesc din egoismul lui, iar el ar muri, n-aş muri şi eu? Fără mizeria lui, unde să mai cureţe altruismul meu?
Lacrimile mi s-au uscat, îl caut cu privirea, dar nu mai e în faţa mea. Şi-a strâns foile şi le-a pus la locul lor în mape, e un tip ordonat când nu vine vorba de băutură. Las timpul să se scurgă un pic, îmi termin cafeaua, închid caietele, mă demoralizează să le văd împrăştiate peste tot. Se apropie tezele şi eu sunt vraişte, vraişte toate materiile, eu însămi sunt vraişte. Mi-a zis de câteva ori să mă pun pe treabă, am încercat, dar nu m-a bătut la cap cu asta. Era probabil prea pilit şi oricum mereu mi-a zis că e viaţa mea şi că fac ce vreau, că pe el nu-l ascult niciodată. Până la urmă, ce contează dacă iau eu eu bacul la vară sau nu, probabil o să plece şi eu o să realizez că de fapt nici nu l-am simţit lângă mine. Încep să mă întreb dacă am simţit altceva în afară de iubire faţă de el. Da. Milă. L-am iubit din milă, l-am dat dracului, l-am iubit simplu, l-am dat dracului, l-am iubit din inimă, l-am dat dracului şi l-am iubit din nou. Mai mult şi mai mult cu fiecare minut, cu fiecare oră, cu fiecare zi.
Mi se derulează prin faţa ochilor frânturi, cadre, secvenţe din puţinele momente în care se lipea de mine ca un copil, în care mă strângea în braţe noaptea, în care mă ţinea de mână. Şi apoi, tot teatrul jucat. Relaţia noastră e o întreagă piesă, o piesă ratată cu un regizor ieşit la pensie şi un scenarist tembel, poate prea beţiv ca să scrie până şi scene simple, patetice. Aş vrea să-i întâlnesc pe-amândoi, să le zic că nu suntem păpuşi, că ne nenorocesc viaţa, că...

Mă trezeşte la realitate urletul comentatorului care se aude din sufragerie. Are nervi, îl cred şi eu, cu toţii avem la un moment dat. Şi eu am o întreagă armată închisă într-un borcan şi cred că sunt pe cale să dea scoată capacul.
Îl văd stând pe jos cu dozele de bere înconjurându-l. A terminat deja patru, iar eu am terminat cu sentimentele. Îmi caut geaca, mă lovesc de un sertar lăsat deschis, e sertarul în care ţin cuţitele. Dar dacă...? Ce-am de pierdut? Mă uit la toate, scot unul, îi încerc tăişul pe arătător. Ţipătul meu scurt vibrează în aer până la el.
- Eşti bine acolo?
Nu-i răspund. Pun cuţitul la loc, mă îmbrac, îmi gonesc toate gândurile macabre. Nu merită să-l ucid. Mi-aş arăta iarăşi cât de mult îmi pasă.  Încerc să nu trântesc uşa prea tare.

Ies din bloc, îmi simt telefonul vibrând, îl ţin întotdeauna pe silenţios. E el, mă întreabă dacă sunt ok, pare că vrea să mai zică ceva, nu zice. Aşteaptă.
- Eu? Eu doar sunt. Nu știu cum, fiindcă nu sunt într-un fel anume. Nu știu dacă sunt goală sau plină, nu știu dacă e bine sau rău, nu știu multe lucruri. Dar ştiu că nu vreau să te găsesc acasă când mă întorc.
Închid, îmi vin dracii. Îmi caut țigările, nu le găsesc, cum nu le găsesc de altel niciodată. Îmi caut banii, nu mai am decât niște monede prin buzunare. Îmi caut cardul, nu ştiu dacă ai mei au pus ceva pe el sau nu cumva e gol. Îmi caut și sufletul, dar pe el nu îl găsesc și n-o să-l găsesc niciodată, fiindcă sunt aproape sigură că l-am aruncat la gunoi.


"Ficţiunea este o înfrumuseţare a vieţii." (Bukowski)

Un comentariu:

demdece spunea...

mi-a placut ceea ce ai scris, cum ai (des)cris. Sper să fie (totuși) doar ficțiune. :)