Medeea

- Ce vrei să fac, Medeea? Depresia asta scobeşte în mine, îmi râcâie oasele. Crezi că mi-e uşor? Încerc să fac totul să fie bine, măcar superficial. La dracu, ţi se pare că-mi iese?! Cum mama dracului vrei să cred că totul a fost o minciună croită mişto? Nu merge aşa. Am capul plin de nişte idei care ştii cum sunt? Ca nişte tenii. Parcă le simt cum se plimbă prin circumvoluţiunile mele ca şi când ar fi nişte şopârle în nisip. Tristeţea se simte în tărtăcuţa mea ca la ea acasă!

- Aoleu, nu mă lua cu metafore d-astea pe mine. Ţi-am zis c-o facem noi să treacă, într-un fel. Să mor io, ar trebui să scrii o carte. Adică vorbeşti de parcă ai fi vreo poetă. Ai citit prea mult, crezi prea mult în poveşti. Eu am venit la medicină ca să învăţ să tai, nu ca să filosofez. Şi d-asta ai venit şi tu, aşa că termină cu romantismele astea, n-a venit apocalipsa. Uite cum facem. Stai la mine la noapte, ok? Până atunci, culcă-te. O să ne distrăm. Întâi ieşim un pic şi după ramâi să dormi la mine, Andreea e plecată la ai ei weekendul ăsta.

Nu îmi surâdea ideea să mă îmbăt, deşi simţeam nevoia s-o fac. Am zis că poate până la urmă n-o fi bai dacă mă afum un pic. I-am zis că bine, că încerc să mă culc, da’ nu-i promit că o să şi adorm. Mi-a spus să tac şi să mă întind, că se rezolvă.

Îmi plăcea Medeea. Era o tipă roşcată pe care o ştiam din vedere de prin liceu şi în anul I am aflat că o să fim în aceeaşi grupă. De atunci am început să-mi petrec timpul cu ea, deşi nu era neapărat genul meu. Ea e mai zbanghie de fel, nu se dă în lături de la nimic. E genu’ ăla de tipă pe a cărei faţă se vede că-i place viaţa, chiar dacă ştie că se mănâncă greu. Mi-am zis că măcar asta trebuie să învăţ de la ea. Şi până la urmă, n-o fi dracul atât de negru, nici norii atât de gri şi nici ploaia nu-i mereu torenţială.

Chiar am adormit şi dacă nu mă suna ea pe la opt să mă întrebe de ce naiba nu aud că bate în uşă ca o disperată, probabil că aş mai fi dormit bine-mersi încă vreo două ore. Mai dat jos din pat, am tras un tricou pe mine şi i-am deschis.

- Băi, da’ parcă arăţi ceva mai bine.

Începe să râdă; am observat abia atunci cât de fain râde.

- Hai, îmbracă-te, că nu te iau cu mine în chiloţi. Ia, ăsta e al tău.

Îmi aruncă un pachet de Dunhill negru, nedesfăcut. Eu nu mai fumasem din liceu, ştia asta. Mă lăsasem când am intrat la facultate, ea fuma şi mai şi.

M-am dus în dormitor, am pus pachetul pe noptieră şi am început să caut prin şifonier. Am ales la întâmplare o rochie vaporoasă şi o geacă de piele, deşi era noiembrie am zis că n-o fi chiar atât de frig. Mi-am luat cheile şi pachetul de ţigări, telefonul nu mai avea prea multă baterie aşa că l-am închis şi l-am aruncat pe pat. Am încuiat şi ne-am cărat.

Nu am ales un bar special, Medeea aflase că se inaugurează unul prin centru şi o să fie multă băutură gratis aşa că mi-a zis că începem de-acolo.

Şi-apoi nu mai ştiu. Mi-amintesc că am mai umblat ceva pe străzi şi am râs întruna, că am căpătat o vânătaie pe coapsa stângă, dar atât. M-am trezit la Medeea acasă, pe la 5 dimineaţa, era încă întuneric.

- Să vezi ce pneumonia dracului o să faci, cu rochia ta cu tot. O să mă bată maică-ta, aşa că nu mă spune.

Medeea nu ştia că maică-mea e plecată în afară, nu i-am zis. Adică nu că mi-ar fi fost ruşine sau ceva, pur şi simplu am uitat. Când mi-a amintit de mama, am început să plâng. Da’ rău, cum nu mai plânsesem de când plecase Coco.

- Ce-ai, mă?

N-am răspuns. Ce să răspund când nici eu nu ştiam ce am? Poate totul pornise de la mama, dar în ce direcţie se dusese? La mine, la Coco, la viaţă în general, la oameni, la oameni trişti, toţi oamenii sunt trişti, trişti rău, toţi oamenii sunt varză înăuntrul lor, sunt mâncaţi de viermi, au sufletele putrezite.

Medeea se uita la mine ciudat. Nu ştia ce să facă, vedeam asta în ochii ei. Mă ruga din priviri să nu mai plâng, plângeam parcă şi mai tare.

Şi-atunci s-a repezit şi m-a sărutat. Mi se scurgeau lacrimile de pe obraji şi ajungeau pe buzele ei reci, cu gust de rom şi urme de ruj. Am răspuns sărutului ei, continuând să-i sărut gâtul care încă mai purta urme de parfum şi i-am simţit mâinile căutându-mi fermoarul rochiei. Ne-am dezbrăcat şi i-am simţit sânii calzi lipiţi de pântecul meu.

Am simţit că-mi vine rău, ştiam că nu era vina Medeei, probabil băusem mai mult decât am crezut. Am alergat la baie şi i-am simţit paşii alergând pe hol, apoi o mână rece ţinându-mi fruntea. Şi pauză.

M-am trezit dimineaţa cu capul pe mâna ei. Cu cealaltă încerca să ţină pătura în aşa fel încât să nu mă dezvelesc. Mă ţinea strâns în braţe, ca pe un copil.

- Medeea...

- Mmmm?

- Medeea, acum ştiu că am venit aici să învăţ să tai...

"Ficţiunea este o înfrumuseţare a vieţii." (Bukowski)