pe tocuri

Merge strâmb. Şi merge al dracului de strâmb, împleticindu-şi picioarele perfecte pe pojghiţa de gheaţă. Sunt -7 grade şi e totuşi într-un palton scămoşat cu tocurile pantofilor din piele întoarsă lucind în lumina lunii. Ajunge la colţ lşi se rezeamă de semaforul care pâlpâie stins. E roşu, dar totuşi la trei dimineaţa nu e nici dracu’ pe stradă. E linişte, mult prea multă linişte, o linişte care ţi se strânge în stomac şi te roade şi te face să scoţi băutura prin fiecare por.

 Caută înfrigurată prin buzunare, nu are mănuşi, dârdâie. Marginile paltonului dezvăluie câţiva centimetri din rochia neagră şi mulată care nu cuprinde prea bine coapsele înfăşurate în ciorapii cu un exces kitch-ios de lycra. Găseşte un pachet de Marlboro roşu lung, dar nicio brichetă. Se gândeşte disperată că avea o geantă, mai bine zis un plic, probabil îl uitase la restaurant. Înjură de câteva ori, îşi mai întoarce încă o dată buzunarele pe dos şi observă că tot conţinutul genţii e acolo. Chei, telefon, şerveţele, o mostră de Vanderbilt, un ruj roşu şi tot felul de alte mărunţişuri. Găseşte bricheta şi reuşeşte dupa câteva zeci de secunde să-ţi aprindă ţigara.

Trage adânc şi fumul îi năvăleşte în plămâni, inundându-i gâtul şi înecând-o. Ameţeşte şi se aşază pe bordură. Plânge. Sau poate că doar pare că plânge. Lacrimile mari se rostogolesc şi începe să ningă. Machiajul perfect de acum câteva ore se strică şi începe să i se prelingă pe obraji, dar nu se ridică fiindcă nu şi-a terminat ţigara.

Şi totuşi, o stinge în stâlpul semaforului şi se ridică. Ninsoarea s-a transformat în viscol şi lacrimile încă mai curg. Gândurile cu „ce-am făcut” şi „ce-am făcut” şi „ce-am făcut” s-au dus de mult, o dată cu ultimul fum s-a dus tot.

De undeva, se aude muzică.

„Noaptea-i pe tocuri, tu dansează cu eaaa...”

- Nici dracu nu mai pune mâna pe mine astă seară.

Face semn unui nor, se urcă şi dispare în viscol.