De când m-am trezit m-am chinuit de-a dreptul să şlefuiesc această comparaţie. 37 de minute tâmpite în care am reîncercat să-l fac să pară falnic, cum îl vedeam înainte. Şi acum, când scriu în sfârşit, după atâta pâine prăjită şi ciocolată caldă, parcă toate cuvintele sar pe partea dreaptă a creierului meu. Se numeşte pur şi simplu sabotaj.
Dar încerc să şlefuiesc iarăşi ideea şi.. Dumnezeu cu mila.
Deci (nicio propoziţie nu trebuie să înceapă cu deci) m-am trezit la uitându-mă pe fereastră. Fereastra mea îmi oferă o panoramă excelentă în curtea vecinilor, curte care a avut inteligenta alegere de a-şi înrădăcina un copac chiar în faţa primei ridicări de pleoape. Azi dimineaţă acest copac sfrijit a fost atât de inspiraţional că... m-a ajutat să îl transpun într-o lume violent de magică (superlativele mele din ultima vreme ies aşa... înfricoşătoare şi agresive).
Văd prin sticla filtrată de impurităţi un copac pe care imaginaţia mea l-a târât în bolidul ei şi l-a dus atât de departe încât acum pot să afirm că e un copac magic. Totuşi, chiar dacă e magic, e totuşi firav şi încă poartă în rucsac atâtea inele anuale încât să poţi spune că e deja ridat şi gata de tăiere; e alt copac tânăr, poate prea tânăr, ales din atâţi alţi semeni să poarte povara asta numită magie. Sau poate că nu e povară, poate că pur şi simplu, aşa trebuie să fie..
Fiind magic, e diferit de restul, deşi poate nu se observă din prima. Există undeva, ascuns pe o ramură încărcată de frunze, un mic cilindru în relief care, acţionat, descuie o portiţă mică la baza trunchiului subţirel. Iar înăuntru...
Înăuntru e altă lume. Cu totul altă lume, deşi e greu de explicat ce dumnezeu se află şi se întâmplă acolo. E pur şi simplu peste puterile mele de înţelegere şi poate aşa e la toţi copacii ăştia magici. Poate că de-aia au totuşi aerul ăla trist când treci pe lângă ei şi îi priveşti cu o oarecare compasiune înainte să-ţi continui traseul. Poate că de-aia par atât de drepţi în lumina care îi loveşte în orice moment al zilei sau poate că... Poate. Dar pot să spun că acolo sunt multe fire. Toate sensibile, duc la fiecare frunză, din fiecare creangă sau crenguţă. Odată rupte, nu numai o frunză simte, ci întreg ansamblul vegetativ. Odată rupt un fir, copacul păleşte şi e tot mai slab, mai rahitic în faţa celui ce i-a descoperit secretul, om care se fericeşte cu gura căscată de magia pe care un simplu arbore o ascunde sub scoarţele sale. Secretul se dezintegrează cu cât omul înaintează în camăruţa de fire şi rupe în neştiinţă cabluri, fără să realizeze sau poate intenţionat. Dar nu pentru toată lumea; şi totuşi, secretul dispare pentru o singură persoană, ceea ce valorează uneori mai mult decât o masă de oameni strânsă în Piaţa Constituţiei. Pentru o singură persoană copacul devine ca oricare altul. Pentru o singură persoană, acel copac nu mai există decât ca un vis.
Se ştie că fericirea îi orbeşte pe oameni; şi cum sunt destul de fericită în ultima vreme, nu mai dau atenţie copacului din faţa ferestrei mele decât rar, într-o dimineaţă târzie ca asta. Poate fiindcă i-am descoperit magia şi nu mai cred în ea sau poate că pur şi simplu n-a fost nimic magic la el niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu