idei, pe scurt

=schiţă=

Mă strange ceaţa asta. Întotdeauna am simţit că devin claustrofobă când ceaţa se lasă atât de jos. Parcă îmi deviază toate gândurile şi se înfig în pâcla asta groasă din faţa mea. Şi eu? Cu ce mama dracului rămân?! Tu ai plecat de mult din mine şi cască un gol imens. Toţi spun că e mai bine aşa, că mă îndrept spre bine, că totul o să fie bine. Dar o să fie?

E mult de mers şi zăpada scrâşneşte îngrozitor şi aş prefera de mii de ori să-mi ud picioarele prin bălţi decât să calc pe gheaţă. Gheaţa mi-a dat mereu senzaţia de nesiguranţă, fiindcă niciodată n-am ştiut să cad. N-am ştiut să cad şi să mă julesc poate din simplul motiv că că a fost cineva care să mă ţină de mână când mi-a dispărut curajul sau să mă tragă cu sania când îmi obosiseră tălpile.

Curajul meu a dispărut şi dintr-odată mă simt singură. Nu mai am mâini cu care să-mi pipăi durerea din coaste sau sinapse care să îmi ducă amintirile din ramură în ramură. Neuronii mei sunt nişte crengi rupte de furtună şi lăsate în paragină pe stradă, iar oamenii trec pe lângă ele nepăsători, fără să se oprească la o contemplare a mizeriei pe care o lasă în urmă natura, fără vreo vagă dorinţă de a repara ceva ce s-a stricat.

Oamenii sunt oribili în hainele lor căptuşite pe interior şi căciulile de blană care le acoperă toate simţurile. Îi vezi zilnic, de pe balcon, mişunând ca nişte furnici disperate în goana lor după hrană, după casă. Îşi fac muşuroaie înalte şi gri pe care le numesc blocuri şi te transformă şi pe tine într-o furnică şi într-un final vei ajunge şi tu să te lupţi pentru o firimitură şi să tragi cu dinţi de ultima fărâmă din viaţa care fuge de tine, care aleargă într-un maraton incontrolabil pe care tu îl vei pierde. Oamenii sunt oribili fiindcă te fac şi pe tine să fii oribil şi te transformă într-unul de-al lor.

Dar iarna oamenii nu îngheaţă pe străzi, cum nici în amintirile mele nu îngheaţă cei pe care îi iubesc. Pleacă toţi sau trec şi privesc reci şi goi ca printr-o sticlă perfectă, atât de perfectă în transparenţa ei încât te loveşte impactul cu lumea de dincolo de geam, atât de clară şi totuşi... Şi totuşi nu, e prea multă căldură în casă lângă caloriferele de dinaintea Revoluţiei şi chiar dacă sunt casele mici şi mâncate de anii prin care au trecut, sunt casele lor, sunt acasă şi oricât aş vrea nu pot să-i condamn că nu se opresc din drum. Ei au locul ăsta pe care eu nu-l am sau poate că îl am şi nu-l simt, poate că îl am şi nu-l vreau sau poate, iarăşi, pur şi simplu nu îl am, pe care îl numesc „acasă”. Acasă...

Am învăţat ceva. Am învăţat să nu mă tem când ceaţa îmi strânge sinapsele şi mi le îngheaţă şi mi le distruge şi mă lasă cu amintiri goale de furnici care mişună pe sub privirea mea şi care se numesc oameni care sunt grăbiţi şi care vor să ajungă acasă fiindcă vin sărbătorile şi nu pot să-i condamn, nu pot...