doc1

- Ar fi fain să avem acelaşi loc unde să ne întoarcem mereu când ne ducem dorul.

- Vreau să plouă.

Cafeneaua nu e deloc aglomerată şi mă ţine în braţe. Nu îl văd deci, dar pot să-i simt inima bătând printre coaste şi încerc să-mi aşez capul în aşa fel încât să-i las loc să-şi ia avântul de care are nevoie ca să-mi vorbească. Îmi imaginez că va fi o discuţie din aia pe care n-o s-o uit, aşa că încerc să mă pregătesc.

Nu înţeleg unde vrea să ajungă şi aşa fac mereu când nu înţeleg ceva: schimb subiectul cu o replică total aiurea, fără să aibă nici cea mai vagă legătură cu lucrul asupra căruia s-a concentrat discuţia. Mă ridică de pe pieptul lui, mă priveşte fix pentru câteva secunde, după care izbucneşte într-un hohot de râs.

- Ceeeee?! Ştii că vreau să plouă.

Râd şi eu, proseşte. Probabil că sunt în mood-ul de „copil copac” sau poate că mă doare prea tare capul de la cafeaua pe care, ipotetic, n-am voie s-o beau încât să pot să fiu atentă la ce zice şi să mai şi pricep ceva.  

Adevărul e că îl urăsc atunci când are astfel de momente. Mi se pare că priveşte prin mine, în gol, că vrea ceva ce eu nu îi pot oferi. Că se gândeşte la trecut, la o anume parte din trecut sau poate nu. Că i se strânge stomacul într-un amalgam de sentimente pe care nu vrea să mi le destăinuie de teama că, poate, nu le-aş înţelege.

Mă ia în braţe zâmbindu-mi patern, făcându-mă să uit pe moment de tot ce mă îngrijorează. Dau să zic ceva, dar îmi ţintuit buzele cu arătătorul în semn că e momentul să ascult.

- Vreau am un loc în care să mă întorc cu tine când ştiu că sunt pe cale să mă prăbuşesc. Să ştiu că deşi tu nu eşti locul miroase a tine şi a încuiat acolo o parte din tine pe care o pot lua în braţe când nu pot, de fapt, să te iau în braţe. Să ştiu că acolo o să te găsesc întotdeauna când vreau să vorbesc cu tine şi nu mai ai baterie la telefon, când sunt plecat şi n-am baterie. Să ştiu unde îţi ascunzi lacrimile când suntem certaţi sau pe unde bate vântul cald de vară când ploaia pe care tu ţi-o doreşti atât de mult nu mai vrea să vină. Să ştiu că eşti lângă mine chiar şi când nu eşti. Am nevoie de tine, de cuvintele tale, de dragostea ta, de tot ce însemni tu pentru mine, mă înţelegi? Nu concep lucrurile fără tine. Nu vreau ca lucrurile să fie altfel faţă de cum sunt acum.

Ah, la dracu’. Totul sună prea utopic încât nu ştiu dacă se întâmplă doar în capul meu sau chiar e real. Cuvintele astea sunt prea frumoase când ies dintr-un om, când ies prin porii celui la care ţii.

- Păi dacă crezi că avem nevoie atât de mult de locul ăsta, hai să-l găsim. Doar că nu înţeleg. N-ar putea fi o bancă, un parc, o masă sau orice alt loc anume fiindcă indiferent cât am vrea, uneori nu vom putea fi amândoi acolo. Din punct de vedere fizic, n-are cum să fie un loc. Ce va fi atunci?

Îmi face cu ochiul conspirativ, mă ia de mână şi mergem să plătim.

- Unde mergem?

Nu îmi răspunde. Găsim rapid un taxi şi mă ajută să urc pe bancheta din spate. Îi şopteşte ceva şoferului care aştepta afară să-şi termine ţigara, după care se aşază lângă mine.

- De dragul vârstei tale încă nu prea înaintate, hai să ne jucăm.

Îmi dezleagă uşor eşarfa de la gât şi mă leagă la ochi. Din acel moment, s-a făcut linişte pentru ochii mei.

- Poţi s-o dai jos acum.

Îi simt zâmbetul cald. Zăngănitul cheilor îmi indică faptul că suntem acasă.

- Acasă..?

- N-am terminat încă.

Mă ia de mână şi mă duce în dormitor, unde mă aşteaptă pe pat un laptop deschis. Îmi întorc privirea spre el şi întreb cât a costat minunăţia. Nu-mi face decât un semn galant şi mă invită să văd ce ascunde laptopul lăsat la încărcat.

- Mă gândeam ca ăsta să fie locul nostru.

De pe desktop mă priveşte un document şi o liniuţă care clipeşte şi aşteaptă să ne scrie povestea.