vineri, ianuarie 18

să vorbim


- Să nu mai vorbim atâta despre asta.
- Da. Hai să vorbim despre cum n-am citit „Ion”. Hai să vorbim de revelion. Hai să vorbim de ziua mea. Hai să vorbim de vara. Hai să vorbim de mers la mare şi băut mult. Hai să vorbim despre noi când eram mici. Hai să vorbim.
- Mda. (râde)
- Sau hai să nu mai vorbim deloc. „Faptele mai degrabă decât vorbele”, spunea cineva.
- Ce faci aşa, mă? (devine serios)
- Ce, mă?! M-apucă şi pe mine lirismu’ şi tu... (râd). N-am nimic, pe bune. Dar chiar ar trebui să mai vorbim şi despre altceva. Adică e ca şi când nici nu ne cunoaştem câteodată, nu ţi se pare? Hai să vorbim despre noi, altfel. Dar când mă trezesc, că mă culc acum. Dar tu pleci astă-seară. Când o fi...

***
Mi-e atât de dor să mă ascund la tocul geamului cu o ţigară. Îmi lipsesc momentele alea de meditaţie în care gândeam atât de departe încât imaginaţia mea pur şi simplu crea filme întregi. Nu că n-aş face asta şi-acum; doar că acum s-au schimbat multe lucruri. Sau poate că nu lucrurile s-au schimbat. Poate că eu m-am schimbat.
Nu-i decât vreo zece, încă mai am o noapte înainte. Mă ascund în halatul pluşat şi fug la bucătărie să-mi fac o ciocolată caldă. Mă ridic pe vârfuri până la ultimul raft al dulăpiorului prins de perete şi găsesc nişte mentă pe care o tai mărunt şi o pun alături de cacao şi zahăr în cana ciobită.
Sună telefonul. E Alex. N-am mai vorbit cu el de mai mult de două luni, de când... de fapt, adevărul e că nici nu ştiu ce s-a întâmplat. Pur şi simplu s-a pus un sloi între noi pe care oricât de mult am încercat să-l sparg, n-am reuşit. Nu că ne-am fi certat sau ceva. Pur şi simplu aşa a simţit el. Ne-am promis că rămânem prieteni, ne-am certat apoi din cauza faptului că nu ne mai vorbim aproape deloc, că ne-am răcit, şi alte, alte „că”-uri. Am renunţat, de vreo lună, să mai fac vreun pas. Mi-am transformat dintr-o dată picioarele singure în simple beţigaşe tremurânde, după care am realizat că dansul e nepotrivit şi că trebuie să-l schimb. Şi l-am schimbat. Şi mă simt oarecum prost că mi-a fost mult mai uşor decât am crezut că-mi va fi. E singurul lucru pentru care mă simt vinovată.
Nu răspund. Adică... Ce ne-am putea spune? A trecut prea mult timp de când am avut o discuţie lungă cu el. Nu că nu mi-ar lipsi. Îmi lipsesc conversaţiile alea trecute de miezul nopţii, în care vorbeam despre toate prostiile posibile. A fost primul om care m-a făcut să mă simt bine cu mine însămi. Doar că dintr-odată totul s-a schimbat şi se pare că nici unul dintre noi nu s-a opus.
În sfârşit închide. Respir uşurată că am reuşit să nu-mi vărs doza de sarcasm la telefon. Dar sună iar. Închid şi tastez repede un mesaj. „Nu pot să vorbesc acum. Ce e?” „Nimic. Voiam să văd ce faci. Mi-e dor de tine. Îmi lipseşti.”
Brusc, realizez că mi se pune un nod în gât şi că mă bucur că n-am răspuns. Mulţumesc tehnologiei că a inventat mesajele scrise ca să-mi pot ascunde emoţiile. Mulţumesc mie că m-am schimbat şi că nu răspund imediat, trădându-mă.
Mesajul meu îi e livrat cu cinci minute mai târziu. Nu conţine niciun sentiment, niciun strop de căldură. Aproape că mă mândesc cu durerea mea neaşteptat de calmă. Se pare că în sfârşit m-am împăcat cu gândul că nu mai e al meu.
Discuţia continuă şi greu şi uşor. Ce-am mai făcut, alea-alea, diverse. Îmi merge bine, mă prostesc din greu, profit de tot ce am, param-pam, mărunţişuri. Da, mă descurc cu şcoala, da, da, mamă, da. Doamne, chiar că seamănă cu mama din unele puncte de vedere. Îmi lipseşte şi mie, dar nu îi spun. Şi după asta, încep sentimentalismele. Mi-e dor de aia, de ailaltă. Când făceam aia, ailaltă. Se plânge.
„Nu se mulează pe mine nimic din ce vreau eu.”
„S-a mulat cineva vreodată?”
„Da. Au fost. Şi cel mai recent şi cel mai constant şi care chiar s-a mulat pe mine ai fost tu.”
„Pentru că am fost şi sunt ca tine. Pentru că eu am vrut să te înţeleg. Şi am ţinut la tine şi încă ţin mult. Nu ştiu... Au fost alegerile tale.”
„Vezi. D-aia te iubesc eu.”
„Pentru? Că eu am fost acolo când tu n-ai fost aici? Poate. Nu ştiu. Sunt cuvinte prea mari acum.”
Aş fi vrut să se termine aici, ca să-mi fie mie bine şi să mă bucur că am avut un final atât de impunător. Dar nu mai ştiu dacă a urmat ceva şi sincer nu ştiu dacă mai îmi pasă. Aş fi vrut să-i zic că a avut şansa să aibă mai mult. Aş fi vrut să-i spun că eu însămi am aşteptat mai mult de la el.
Îmi muşc buza inferioară şi îmi strâng pumnii defensiv. Nu.
Mi-aduc subit aminte de Ştefan şi de unul din ultimele noastre schimburi de mesaje. „Vreau să ştiu de tine mereu.” Şi poate că nici nu e adevărat până la un anume punct. Dar simplul fapt că ştiu că e cineva dispus să mă asculte contează. Alex nu e Ştefan. Şi mă bucur, poate, că Ştefan nu e Alex. Nu ştiu. Poate că ar trebui să dau o şansă trecutului. Poate că nu. Nu mai vreau să mă gândesc la nimic acum.
Nu e târziu, e abia unşpe fără un sfert. Nu vreau să vorbesc de ce s-a întâmplat, vreau să vorbesc despre ce e acum. Mi-a luat ceva să realizez că n-ajungi niciodată să cunoşti îndeajuns un om. Nu vreau să-l pierd pe Ştefan doar pentru că nu vorbesc cu el decât prostioare. Vreau să fac în aşa fel încât să nu-l pierd. Nu vreau să-l pierd.
Mă trezeşte la realitate laptele care a dat pe-alături deşi nu umpluse nici măcar jumătate de ibric. Doamne, iar. Mama o să se enerveze. Iar. E a doua oară săptămâna asta şi e abia miercuri. Nu mai vreau să existe alt „iar”. Nu când e vorba de greşeli.


--------------------------------------------

După cum mi s-a spus şi am realizat singură, e una dintre cele mai sincere postări ale mele. Mesajele sunt toate adevărate. La fel ca şi ceea ce simt. Nu am stilizat mai nimic fiindcă nu-şi avea rostul. E poate cam brutal, dar nu contează.
Deci, dedicaţie.


Niciun comentariu: