- Să
nu mai vorbim atâta despre asta.
- Da. Hai să vorbim despre cum n-am citit „Ion”. Hai să
vorbim de revelion. Hai să vorbim de ziua mea. Hai să vorbim de vara. Hai să
vorbim de mers la mare şi băut mult. Hai să vorbim despre noi când eram mici.
Hai să vorbim.
- Mda. (râde)
- Sau hai să nu mai vorbim deloc. „Faptele mai degrabă
decât vorbele”, spunea cineva.
- Ce faci aşa, mă? (devine serios)
- Ce, mă?! M-apucă şi pe mine lirismu’ şi tu... (râd).
N-am nimic, pe bune. Dar chiar ar trebui să mai vorbim şi despre altceva. Adică
e ca şi când nici nu ne cunoaştem câteodată, nu ţi se pare? Hai să vorbim
despre noi, altfel. Dar când mă trezesc, că mă culc acum. Dar tu pleci astă-seară.
Când o fi...
***
Mi-e atât de dor
să mă ascund la tocul geamului cu o ţigară. Îmi lipsesc momentele alea de
meditaţie în care gândeam atât de departe încât imaginaţia mea pur şi simplu
crea filme întregi. Nu că n-aş face asta şi-acum; doar că acum s-au schimbat
multe lucruri. Sau poate că nu lucrurile s-au schimbat. Poate că eu m-am
schimbat.
Nu-i decât vreo
zece, încă mai am o noapte înainte. Mă ascund în halatul pluşat şi fug la
bucătărie să-mi fac o ciocolată caldă. Mă ridic pe vârfuri până la ultimul raft
al dulăpiorului prins de perete şi găsesc nişte mentă pe care o tai mărunt şi o
pun alături de cacao şi zahăr în cana ciobită.
Sună telefonul.
E Alex. N-am mai vorbit cu el de mai mult de două luni, de când... de fapt,
adevărul e că nici nu ştiu ce s-a întâmplat. Pur şi simplu s-a pus un sloi
între noi pe care oricât de mult am încercat să-l sparg, n-am reuşit. Nu că
ne-am fi certat sau ceva. Pur şi simplu aşa a simţit el. Ne-am promis că
rămânem prieteni, ne-am certat apoi din cauza faptului că nu ne mai vorbim
aproape deloc, că ne-am răcit, şi alte, alte „că”-uri. Am renunţat, de vreo
lună, să mai fac vreun pas. Mi-am transformat dintr-o dată picioarele singure
în simple beţigaşe tremurânde, după care am realizat că dansul e nepotrivit şi
că trebuie să-l schimb. Şi l-am schimbat. Şi mă simt oarecum prost că mi-a fost
mult mai uşor decât am crezut că-mi va fi. E singurul lucru pentru care mă simt
vinovată.
Nu răspund.
Adică... Ce ne-am putea spune? A trecut prea mult timp de când am avut o
discuţie lungă cu el. Nu că nu mi-ar lipsi. Îmi lipsesc conversaţiile alea
trecute de miezul nopţii, în care vorbeam despre toate prostiile posibile. A
fost primul om care m-a făcut să mă simt bine cu mine însămi. Doar că
dintr-odată totul s-a schimbat şi se pare că nici unul dintre noi nu s-a opus.
În sfârşit
închide. Respir uşurată că am reuşit să nu-mi vărs doza de sarcasm la telefon. Dar
sună iar. Închid şi tastez repede un mesaj. „Nu pot să vorbesc acum. Ce e?” „Nimic.
Voiam să văd ce faci. Mi-e dor de tine. Îmi lipseşti.”
Brusc, realizez
că mi se pune un nod în gât şi că mă bucur că n-am răspuns. Mulţumesc
tehnologiei că a inventat mesajele scrise ca să-mi pot ascunde emoţiile. Mulţumesc
mie că m-am schimbat şi că nu răspund imediat, trădându-mă.
Mesajul meu îi e
livrat cu cinci minute mai târziu. Nu conţine niciun sentiment, niciun strop de
căldură. Aproape că mă mândesc cu durerea mea neaşteptat de calmă. Se pare că
în sfârşit m-am împăcat cu gândul că nu mai e al meu.
Discuţia
continuă şi greu şi uşor. Ce-am mai făcut, alea-alea, diverse. Îmi merge bine,
mă prostesc din greu, profit de tot ce am, param-pam, mărunţişuri. Da, mă
descurc cu şcoala, da, da, mamă, da. Doamne, chiar că seamănă cu mama din unele
puncte de vedere. Îmi lipseşte şi mie, dar nu îi spun. Şi după asta, încep
sentimentalismele. Mi-e dor de aia, de ailaltă. Când făceam aia, ailaltă. Se plânge.
„Nu se mulează
pe mine nimic din ce vreau eu.”
„S-a mulat cineva
vreodată?”
„Da. Au fost. Şi
cel mai recent şi cel mai constant şi care chiar s-a mulat pe mine ai fost tu.”
„Pentru că am
fost şi sunt ca tine. Pentru că eu am vrut să te înţeleg. Şi am ţinut la tine
şi încă ţin mult. Nu ştiu... Au fost alegerile tale.”
„Vezi. D-aia te
iubesc eu.”
„Pentru? Că eu
am fost acolo când tu n-ai fost aici? Poate. Nu ştiu. Sunt cuvinte prea mari
acum.”
Aş fi vrut să se
termine aici, ca să-mi fie mie bine şi să mă bucur că am avut un final atât de
impunător. Dar nu mai ştiu dacă a urmat ceva şi sincer nu ştiu dacă mai îmi
pasă. Aş fi vrut să-i zic că a avut şansa să aibă mai mult. Aş fi vrut să-i spun
că eu însămi am aşteptat mai mult de la el.
Îmi muşc buza inferioară
şi îmi strâng pumnii defensiv. Nu.
Mi-aduc subit
aminte de Ştefan şi de unul din ultimele noastre schimburi de mesaje. „Vreau să
ştiu de tine mereu.” Şi poate că nici nu e adevărat până la un anume punct. Dar
simplul fapt că ştiu că e cineva dispus să mă asculte contează. Alex nu e
Ştefan. Şi mă bucur, poate, că Ştefan nu e Alex. Nu ştiu. Poate că ar trebui să
dau o şansă trecutului. Poate că nu. Nu mai vreau să mă gândesc la nimic acum.
Nu e târziu, e
abia unşpe fără un sfert. Nu vreau să vorbesc de ce s-a întâmplat, vreau să
vorbesc despre ce e acum. Mi-a luat ceva să realizez că n-ajungi niciodată să
cunoşti îndeajuns un om. Nu vreau să-l pierd pe Ştefan doar pentru că nu
vorbesc cu el decât prostioare. Vreau să fac în aşa fel încât să nu-l pierd. Nu
vreau să-l pierd.
Mă trezeşte la
realitate laptele care a dat pe-alături deşi nu umpluse nici măcar jumătate de
ibric. Doamne, iar. Mama o să se enerveze. Iar. E a doua oară săptămâna asta şi
e abia miercuri. Nu mai vreau să existe alt „iar”. Nu când e vorba de greşeli.
--------------------------------------------
După cum mi s-a spus şi am realizat singură, e una dintre cele mai sincere postări ale mele. Mesajele sunt toate adevărate. La fel ca şi ceea ce simt. Nu am stilizat mai nimic fiindcă nu-şi avea rostul. E poate cam brutal, dar nu contează.
Deci, dedicaţie.
Deci, dedicaţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu