poveste de noapte bună*: zborul

*totul a pornit de la un joculeţ: "mă culc dacă îmi spui o poveste". mă gândeam că va fi o noapte destul de lungă ca să-i mulţumesc prietenului meu gusturile, dar preferam să încerc măcar. aşa a luat naştere "zborul". povestea a primit de la el îndemnul de a pleca mai departe. şi iat-o aici, sub cuvintele mele prefaţatoare.

_____________________________________________

Era odată o ciupercuţă care trăia într-o lădiţă, alături de alte ciupercuţe, iar lădiţele trăiau şi ele alături de alte lădiţe într-o cameră albă şi plină de becuri care, atunci când se aprindeau, le orbeau pe ciupercuţe, iar ele îşi plecau capetele lăsându-şi pălăriile în bătaia luminii.

Ciupercuţa despre care vorbim era cea mai mică din lădiţă şi avea o singură plăcere: să privească becurile tot timpul, încercând să înţeleagă ce anume din „steluţele” de sticlă luminează atât de puternic. Îşi dorea să ajungă Electrician, cum citise pe ecusonul unui nene care venea şi schimba baloanele de sticlă legate de-a lungul tavanului de deasupra lădiţelor când acestea nu mai voiau să se aprindă.

Privea în fiecare seară mai ales acel bec pe care Electricianul schimbase ultima oară, dorindu-şi ca într-o bună zi să sjungă atât de sus încât să îl poată atinge.

Într-o zi, ceva îi umbri ciupercuţei pălăria. Ridică ochii şi văzu deasupra capului patru aripioare portocalii pătate cu negru care băteau ritmic, în acelaşi timp, două câte două.

- Cine eşti? Eşti o ciupercuţă zburătoare? Din ce lădiţă vii?

- Sunt un fluture. Am venit pe uşa întredeschisă. De ce e atât de multă lumină aici?

- Pentru că Electricianul schimbă becurile care nu se mai aprind.

- Şi nu vă ustură?

- Păi, nu cred. Vreau să ajung acolo sus într-o bună zi, să ating o stea. Dar eu nu am aripi.

Atunci, cineva intră în camera lădiţelor şi văzu fluturele.

- Ascunde-te sub pălăria mea!

Fluturele zbură până în lădiţă şi se prinse de piciorul ciupercuţei până când îngrijitorul plecă.

- Întâmplarea face ca eu să am destule aripi ca să te pot căra. Te pot duce până aproape de bec, însă nu te pot lăsa să îl atingi.

Atunci, ciupercuţa fu foarte încântată de propunerea făcută şi o începu să dea din picioruş pentru a ieşi din pământul din care ieşise. Fluturele o prinse cu cele două aripioare micuţe şi începu să o ridice către becurile care atârnau prinse de capacele conectate la fire electrice.

Când ajunseră la câţiva centimetri de becul pe care ciupercuţa i-l arătase fluturelui, acesta îi ceru să meargă mai aproape

- Dacă te duc mai aproape o să te răneşti.

- Vreau să văd cum funcţionează, arată-mi!

Fluturele ezită, dar îşi aminti cum fusese salvat de pălăria ei încăpătoare, aşa că o duse mai aproape, iar ciupercuţa îşi întinse căpşorul micuţ spre bulbul de sticlă, atingându-l.

Dar lumina puternică a becului îl orbi pe fluture, care vru să-şi pună aripile la ochi. Încercând să se folosească de celelalte două aripioare rămase, ciupercuţa alunecă şi căzu inertă printre sutele de lădiţe.

Fluturele o căută în toată camera pe prietena lui, spălându-şi praful de pe aripi cu lacrimi şi zburând din ce în ce mai jos.

Când găsi în sfârşit ciupercuţa, văzu zâmbetul de pe chipul acesteia. Îşi îndeplinise visul de a ajunge sus, lângă "stelele" pe care dorise toată viaţa să le atingă.

Zâmbi şi el, îşi desfăcu aripile mari şi începu să plângă şi mai tare, îmbrăţişând-o pe ciupercuţă până când lacrimile îi şterseră de pe aripi şi ultima particulă de praf.

"Shiitake" by Beverley Harper Tinsley