sâmbătă, august 10

tăietorii

„Asta sunt eu când nu vorbesc.”
Aşa începuse. Şi aşa credea că a şi terminat. Cele şase cuvinte parcă umpleau prima pagină cu tot ce voia să spună. A scos foaia, a împăturit-o, a pus-o în buzunarul de la spate al pantalonilor, a încuiat şi a ieşit.
Nu ştia când a ajuns în stradă. Ştia doar că era privită insistent, întoarsă şi atinsă de ochii oamenilor atât de nepăsători. Acum vedea în ochii lor compasiunea. Mila. Ce îi schimbase? Nu ea. Ea nu se schimbase. Poate noaptea. Poate iluminatul stradal prost. Poate umbrele. Poate nu se schimbaseră totuşi, poate că în sfârşit o vedeau.
I se spusese deseori că se grăbeşte. Că n-are răbdare. De ce să ai răbdare într-o lume care fuge de tine? Cum să-ţi prinzi viaţa din urmă dacă te plimbi pe faleză aşteptând apusul? A răspuns sec, strâmbându-se, că e prea tânără ca să n-o facă.
Coada la care stăteau gândurile pe care voia să le urle fu brusc întreruptă de un aşa zis „tăietor”. Ştiţi voi, un smintit din ăla care dă din mâini şi minte cum că bunică-sa ar fi bolnavă şi trebuie să se grăbească acasă şi se bagă în faţă fără să-i pese de restul care aşteaptă cu nervii întinşi la maximum.
Apoi au devenit toate gândurile nişte „tăietori”. Şi au început să se pocnească între ele pentru hegemonie, monopol şi alte ranguri importante din creierul ei. Un singur gând a mai apucat să iasă înainte să înceapă revolta.
„Vreau acasă.”


Maşina de scris păcănea într-un ritm dement şi cuvintele care se târau la început îi explodau acum din degete ca un râu ieşit din matcă. Debitul de scris devenea atât de mare încât nu voia să se mai oprească. Poveştile ajunseseră atât de departe încât începuse să abereze. Realitatea brută devenise încet-încet stilizată, de un model atât de întortocheat şi complex ca şi când ar fi fost o ţesătură de pagini cu purici graşi şi negri. Când a ajuns la graniţă a început să calce pe ea mai întâi cu paşi siguri, iar apoi s-a dezechilibrat, aruncându-se cu totul în cealaltă parte a Universului.
Şi adevărul ei a devenit atât de mincinos încât simţea că un cuvânt valorează un centimetru pătrat din propria carne, tatuându-şi fiecare bucăţică de piele cu o poveste închipuită, cu o poveste aşezată pe un scaun, fumând un trabuc şi stând picior peste picior mângâindu-şi mustaţa şi aşteptând să fie prezentată noilor veniţi.

Aceasta este povestea unui nume. Numele celei ce ţi-a fost hărăzită, dar ai renegat-o în apogeul extazului. Numele celei ce ţi-a bombardat pieptul cu lacrimi mute pe care ar fi trebuit să le vezi în ochii ei. Un simplu nume pentru tine.
Cândva, în această cameră s-a pierdut o partitură. Deşi era o cameră lăptoasă cu parchet de salcâm proaspăt lăcuit şi nu ascundea între cei patru pereţi decât un pian din lemn de mahon (singura culoare care tulbura încăperea de altfel era acel roşu sângeriu), nu ai fi crezut vreodată că poţi pierde ceva aici. Acea partitură purta numele ei. Dat fiind faptul că era tiza ei, ai fi putut s-o întrebi cum i se pare şi, totuşi, ar fi răspuns cu modestie că „nu ştie”. Putea la fel de bine să fie şi o modestie falsă, oricum nimeni nu îşi putea da seama; era o fată misterioasă.

Pentru câteva secunde, s-a blocat. A scos foaia, a pus-o deoparte, a rulat alta şi a închis ochii. A început să-şi pipăie corpul în speranţa de a descoperi un nou aranjament de litere pe care să-l pună pe foaia zgrunţuroasă. Manuscrisul nu avea un termen limită de predare, de altfel nici nu scria pentru cineva anume, deci nu trebuia să se oprească. Doar simţea nevoia să vorbească şi să rămână totuşi mută. „Tăietorii” se înghesuiau în fiecare cută a pielii ei, ascunzându-se parcă. Îi căuta pe toţi, fără să piardă vreunul din ochi. Nu ştia dacă să înceapă măsurându-le pe cele mici, de teama de a nu se pierde, sau pe cele mari, care erau mai proaspăt topite de-a lungul corpului.
A mers la întâmplare, luându-şi o oglindă lângă ea şi privindu-se în timp ce scria. Învăţase tastele şi nu mai avea nevoie să privească literele care o gândilau în buricele degetelor. Lua un creion şi tăia fiecare cuvânt de îndată ce îl folosea.
Probabil schimbase sute de pagini, iar ceasul ticăia surd, aşa că nu ştia de câte ore stă în faţa maşinii de scris. Oboseala începuse să i se scurgă pe frunte în picături mici care spălau cuvintele lăsând dâre de pastă albastră pe pielea ei. Alte minciuni. Până şi gândurile erau nişte minciuni. Îşi duse mâna la frunte, fără să o oprească pe cealaltă din scris.
S-a oprit. A luat toate foile aruncate prin cameră şi le-a pus în ordine, numărându-le în timp ce le aşeza pe noptiera de la capul patului.
1278 de pagini.
1278 de pagini.
Se uită pentru câteva secunde la mormanul de hârtie care voia să îi reprezinte viaţa. O adevărată autobiografie romanţată a unei puştoaice de douăzeci şi ceva de ani care încă nu ştia de care frânghie să tragă pentru a ajunge la nori.
Luă foile, le puse într-o pungă de plastic şi le aruncă în coşul de gunoi.


Maşina de scris aştepta. Dar ea îşi pusese mâinile în poală şi privea în gol pe fereastră.
Avea să fie mută în continuare şi ştia asta.

Niciun comentariu: