„Asta
sunt eu când nu vorbesc.”
Aşa
începuse. Şi aşa credea că a şi terminat. Cele şase cuvinte parcă umpleau prima
pagină cu tot ce voia să spună. A scos foaia, a împăturit-o, a pus-o în
buzunarul de la spate al pantalonilor, a încuiat şi a ieşit.
Nu
ştia când a ajuns în stradă. Ştia doar că era privită insistent, întoarsă şi
atinsă de ochii oamenilor atât de nepăsători. Acum vedea în ochii lor
compasiunea. Mila. Ce îi schimbase? Nu ea. Ea nu se schimbase. Poate noaptea. Poate
iluminatul stradal prost. Poate umbrele. Poate nu se schimbaseră totuşi, poate
că în sfârşit o vedeau.
I
se spusese deseori că se grăbeşte. Că n-are răbdare. De ce să ai răbdare într-o
lume care fuge de tine? Cum să-ţi prinzi viaţa din urmă dacă te plimbi pe faleză
aşteptând apusul? A răspuns sec, strâmbându-se, că e prea tânără ca să n-o
facă.
Coada
la care stăteau gândurile pe care voia să le urle fu brusc întreruptă de un aşa
zis „tăietor”. Ştiţi voi, un smintit din ăla care dă din mâini şi minte cum că
bunică-sa ar fi bolnavă şi trebuie să se grăbească acasă şi se bagă în faţă
fără să-i pese de restul care aşteaptă cu nervii întinşi la maximum.
Apoi
au devenit toate gândurile nişte „tăietori”. Şi au început să se pocnească
între ele pentru hegemonie, monopol şi alte ranguri importante din creierul ei.
Un singur gând a mai apucat să iasă înainte să înceapă revolta.
„Vreau
acasă.”
Maşina
de scris păcănea într-un ritm dement şi cuvintele care se târau la început îi
explodau acum din degete ca un râu ieşit din matcă. Debitul de scris devenea
atât de mare încât nu voia să se mai oprească. Poveştile ajunseseră atât de
departe încât începuse să abereze. Realitatea brută devenise încet-încet stilizată,
de un model atât de întortocheat şi complex ca şi când ar fi fost o ţesătură de
pagini cu purici graşi şi negri. Când a ajuns la graniţă a început să calce pe
ea mai întâi cu paşi siguri, iar apoi s-a dezechilibrat, aruncându-se cu totul
în cealaltă parte a Universului.
Şi
adevărul ei a devenit atât de mincinos încât simţea că un cuvânt valorează un
centimetru pătrat din propria carne, tatuându-şi fiecare bucăţică de piele cu o
poveste închipuită, cu o poveste aşezată pe un scaun, fumând un trabuc şi stând
picior peste picior mângâindu-şi mustaţa şi aşteptând să fie prezentată noilor
veniţi.
Aceasta este povestea
unui nume. Numele celei ce ţi-a fost hărăzită, dar ai renegat-o în apogeul
extazului. Numele celei ce ţi-a bombardat pieptul cu lacrimi mute pe care ar fi
trebuit să le vezi în ochii ei. Un simplu nume pentru tine.
Cândva, în această
cameră s-a pierdut o partitură. Deşi era o cameră lăptoasă cu parchet de salcâm
proaspăt lăcuit şi nu ascundea între cei patru pereţi decât un pian din lemn de
mahon (singura culoare care tulbura încăperea de altfel era acel roşu
sângeriu), nu ai fi crezut vreodată că poţi pierde ceva aici. Acea partitură
purta numele ei. Dat fiind faptul că era tiza ei, ai fi putut s-o întrebi cum i
se pare şi, totuşi, ar fi răspuns cu modestie că „nu ştie”. Putea la fel de
bine să fie şi o modestie falsă, oricum nimeni nu îşi putea da seama; era o
fată misterioasă.
Pentru
câteva secunde, s-a blocat. A scos foaia, a pus-o deoparte, a rulat alta şi a
închis ochii. A început să-şi pipăie corpul în speranţa de a descoperi un nou
aranjament de litere pe care să-l pună pe foaia zgrunţuroasă. Manuscrisul nu
avea un termen limită de predare, de altfel nici nu scria pentru cineva anume,
deci nu trebuia să se oprească. Doar simţea nevoia să vorbească şi să rămână
totuşi mută. „Tăietorii” se înghesuiau în fiecare cută a pielii ei,
ascunzându-se parcă. Îi căuta pe toţi, fără să piardă vreunul din ochi. Nu ştia
dacă să înceapă măsurându-le pe cele mici, de teama de a nu se pierde, sau pe
cele mari, care erau mai proaspăt topite de-a lungul corpului.
A
mers la întâmplare, luându-şi o oglindă lângă ea şi privindu-se în timp ce
scria. Învăţase tastele şi nu mai avea nevoie să privească literele care o
gândilau în buricele degetelor. Lua un creion şi tăia fiecare cuvânt de îndată
ce îl folosea.
Probabil
schimbase sute de pagini, iar ceasul ticăia surd, aşa că nu ştia de câte ore
stă în faţa maşinii de scris. Oboseala începuse să i se scurgă pe frunte în
picături mici care spălau cuvintele lăsând dâre de pastă albastră pe pielea ei.
Alte minciuni. Până şi gândurile erau nişte minciuni. Îşi duse mâna la frunte,
fără să o oprească pe cealaltă din scris.
S-a
oprit. A luat toate foile aruncate prin cameră şi le-a pus în ordine,
numărându-le în timp ce le aşeza pe noptiera de la capul patului.
1278
de pagini.
1278
de pagini.
Se
uită pentru câteva secunde la mormanul de hârtie care voia să îi reprezinte
viaţa. O adevărată autobiografie romanţată a unei puştoaice de douăzeci şi ceva
de ani care încă nu ştia de care frânghie să tragă pentru a ajunge la nori.
Luă
foile, le puse într-o pungă de plastic şi le aruncă în coşul de gunoi.
Maşina
de scris aştepta. Dar ea îşi pusese mâinile în poală şi privea în gol pe
fereastră.
Avea
să fie mută în continuare şi ştia asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu