fericire e când "sunt" devine "suntem" fără să am nevoie de alchimie ca să transform tot praful
în două litere ci doar de altă şosea de vertebre care să-mi ţină gâtul prins în aer dacă vreau
să plâng ştiu că nu m-ai lăsa să plâng sau cel puţin aşa cred sau, şi mai puţin decât puţinul ăla,
aşa vreau să cred în tine să te las să faci tot ce vrei cum vrei pentru că eu nu pot acum pentru
că am nevoie de alte articulaţii ca să mă mişc alte noduri ca să mă leg altă piele ca să mă schimb
ştiu că un şir indian de cusături fire lipici şuruburi stau la coadă şi aşteaptă cuminţi instrucţiuni
încerc să le las să-şi construiască acolo casa în care vom locui când cicatricea va dispărea şi
fâşiile roşii de zebră umană se vor înnegri şi se vor preface în păsări călătoare ce ne vor căra
greşelile în găleţi de metal ca pe moloz şi noi vom continua să ne gâdilăm nasurile cu gâtul în
timp ce creşte iarna în noi prin noi peste noi pe sub noi şi copacii îşi dezvelesc ramurile gata
de alte tăieturi şi frunze foşnite în morile de vânt totuşi te las pe tine să coşi nasturii lipsă
de pe omul ăsta de zăpadă obosit aproape topit de-atâtea radiaţii aproape înnegrit de-atâtea
focuri călcate în picioare
//
fericire e când te citesc doar ca să te scriu pentru că ştiu că mă priveşti scriind
şi vezi trecutul cum zboară pe lângă păsările negre
 |
| David Litchfield, "Remedies Ahead" |
________________________________
Nu ştiu câtă fericire emană textul ăsta, dar eu sunt fericită că l-am scris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu