sleepless.

   Ar trebui să dorm. Îmi tot cade o şuviţă pe faţă şi o tot dau peste cap şi îşi reia cuminte poziţia, aşa că o las în pace. În câteva ore am test la chimie şi dacă mă întrebi ceva acum din amărâtele alea de două lecţii pe care le-am avut de învăţat, m-ai pierdut. Dar n-o s-o faci pentru că nu poţi, aşa că şi eu o să dorm liniştită după ce scriu. Cred.

   Am avut o zi lungă şi nu spun asta pentru că n-am dormit (de obicei dorm; de la două la patru ore după amiaza, ca un prunc, ca un buştean, ca un ce vrei tu). Mai ales după ce beau ceva. Da' azi n-am dormit, frate, şi mâine iar o să mă rog tuturor sfinţilor pe care îi ştiu să stea proful de istorie pe scaun şi să nu mă vadă când pun capul pe bancă. Da' nu contează asta.

   Mă înnebuneşte atât de tare faptul că a mai trecut un an din viaţa mea, un an d-ăla plin în care ai parte de toate asdfghjkl-urile posibile, încât le-am spus alor mei că nu mai vreau să-mi ureze "la mulţi ani" de la anul pentru că simt că îmbătrânesc. Şi mă simt obosită şi fragmentată şi împrăştiată şi greşesc şi încerc să le fac pe toate bine şi mă enervez când nu-mi ies şi plâng şi sunt frustrată ca o copiliţă de doişpe ani care nu şi-a băut laptele ca să-i crească dinţii puternici şi intru cu capul în toate naţiile de nori cunoscute, după care intru cu el în pereţi şi mă doare şi văd negru şi tot nu mă opresc, mă, nu mă opresc, nu m-am oprit niciodată din a face fix cum vor picioarele să calce şi cum vor degetele să trosnească şi nici n-o să mă opresc, pentru nimeni, pentru nimic, pentru că oamenii sunt aiurea, am învăţat asta şi am învăţat că pe oameni îi pierdem uneori şi imediat după ce i-am resuscitat, pentru că, pana mea, asta-i viaţa şi viaţa merge înainte şi eu nu vreau, poate vreau să mă întorc, poate asta e ceea ce-mi doresc cel mai mult chiar dacă e bine sau dacă e rău, chiar dacă e o prostie şi am auzit astă seară o afirmaţie de genul cum că oamenii care nu acceptă pierderile au o formă de nebunie, dar la dracu', nu poţi să accepţi tot ce ţi se bagă pe gât tot pentru că eşti om, ştii, şi nu vrei să pierzi şi urăşti să simţi că ai eşuat, că nu eşti destul, că n-ai fost niciodată sau că poate eşti dar tu nu vrei să vezi asta pentru că nu contează decât o persoană sau două sau mai multe şi ştii foarte bine la ce mă refer pentru că şi tu ai pierdut şi ai ţipat şi-ai plâns şi te-ai întrebat de mii de ori cum faci să ieşi din rahatul ăsta şi te-ai întrebat de ce dracu e viaţa aşa cu tine, dar nu e numai cu tine, e cu toţi, chiar dacă tu nu ai văzut asta atunci, cineva ţi-a stors o lămâie-n ochi şi, ce, pana mea, ştiu un tip care are o groază de stupi şi face multă miere super duper bună şi ai putea să te duci să cumperi şi poate nu ştiu, poate ajută, pe mine nu mă ajută mereu, dar încerc şi asta e important, încerc pentru că mă bucur că sunt aici, aşa ruptă, aşa peticită, lipită, scotchificată sau cum vrei să-i spui, asta sunt pentru că asta au făcut oamenii din mine, toţi cei care mi-au suflat fie şi numai o singură dată în ceafă, şi-au pus amprenta asupra mea, am preluat ceva de la ei, fie că am vrut sau nu şi sunt o adevărată relicvă, un jurnal de călătorie scurtă poate, de şaişpe ani şi-un pic început într-o zi de joi şi mă simt ca o carte răsfoită de sute de perechi de palme, care încă încearcă să nu se fărâmiţeze pe la colţuri fiindcă vezi tu, colţurile sunt cele mai importante, chiar dacă poţi trăi fără ele, chiar dacă poate tu nu scrii până în colţul caietului tău eu o fac pentru că am multe de spus, am o grămadă de lucruri de spus, de desenat, de arătat, fiindcă mintea mea a umblat creanga mult şi eu am lăsat-o să umble, ba desculţă, ba în capul gol, nu mai contează acum, important e că încă umblă şi îi place şi e cel mai bun explorator pe care îl cunosc chiar dacă n-a plecat niciodată la mai mult de două sute de km probabil de oraşul ăsta plin de praf şi de oameni aspri cărora le e frică să te privească-n ochi şi să-ţi spună adevărul, dar asta nu e numai greşeala lor, e şi greşeala ta pentru că tu n-ai fost în stare să faci nimic să-i schimbi, n-ai fost în stare să laşi nimic în urma ta, iar eu nu vreau să fac asta, frate, vreau să las fie şi-un fir de păr pe toate străzile pe care merg şi chiar îmi promit că începând de joi o să las un fir de păr pe toate străzile pe care calc, să fie acolo un amărât de semn că m-au purtat paşii pe unde m-a purtat şi capul, dar nu vreau numai atât, vreau să fac multe, vreau să fac atât de multe, vreau să las şi să dau, să ofer tot mai mult şi tot ce pot, chiar şi pentru cine nu merită, pentru că dacă n-o fac eu n-o vor face nici alţii şi vreau să dau un impuls, un zvâc, o ceva, orice, oricui, nu contează, să mi-aduc aminte, cândva, că am făcut un bine sau un rău, dar că l-am făcut din dragoste, pentru că aşa am simţit, pentru că aşa am crezut că e bine, pentru că am încercat să mă gândesc cum să fac să fie bine şi o să încep să ţin un carneţel cu toate lucrurile pe care încerc să le ofer şi o să mă apuc să scriu şi-n cartea mulţumirilor pentru că am atâţia oameni cărora trebuie să le mulţumesc că sunt aici, aşa obosită cum sunt, aşa uitucă şi dusă cu pluta încât n-am încheiat tot monologul ăsta cu pereţii şi o să fac tot ce-mi propun şi de data asta îmi fac timp, îmi fac timp pentru toate ca să le pun în ordine şi ca să fie în ordine sau măcar aşa cum mă taie pe mine capul să fac, să mă bucur, de tot ce am, de oamenii pe care îi am alături şi mă iubesc şi pe care îi iubesc la fel de mult sau poate nu şi trebuie să le arăt că îi pot iubi mai mult, fără să-i rănesc, fără să-i mai distrug, doar să am grijă de ei ca de nişte păpuşi din porţelan de care ţi-e milă să te atingi, să mă bucur de ploaie, de ceea ce scriu, de întâlnirile cu oameni noi, de cercul de literatură şi de minunatul Garage al lui Andrei, de venirea iernii, de sărbători, de vacanţa scurtă, de cărţi, de super multe cărţi, de blogul ăsta care creşte în sufletul meu, de toate realizările mele, de brazi, doamne, vreau atât de mult o creangă de brad acum, de o cafea din aia trei în unu şi de un ceai bun, să mă bucur de fiecare îmbrăţişare, de fiecare sărut, de fiecare om care trece pe lângă mine fără să mă cunoască şi care nu-mi dă atenţie, să mă bucur de steluţa pe care am găsit-o azi pe stradă, de toate chestiile micuţe pe care le am pe-aici prin jur şi pe care nu le văd pentru că sunt prea ocupată să fiu pesimistă, să mă bucur de patul care s-a răcit de când mă aşteaptă să mă culc, pentru că acum e momentul să fac toate astea, pentru că dacă nu acum, atunci când, când mama naibii dacă eu stau şi pierd timpul gândindu-mă la cât de vraişte sunt toate în viaţa mea şi la ce om dezordonat pot să fiu, probabil ultimul om de care te-ai putea îndrăgosti pe lumea asta, dar asta sunt eu (cred că am mai spus, e, nu mai contează acum) şi aici pun punct pentru că eu sunt eu şi totuşi eu e un subiect despre care doresc să discut numai cu mine şi cu alter-ego-urile mele ca să vedem ce-i de făcut de-aici înainte.

   Gata, m-am potolit. Tot ce îmi doresc de ziua mea e un ou fiert. Un ou fiert m-ar face fericită.