fifty minutes

- Am plecat.

- Unde dracu’?

- Unde-oi vedea.

Luă cheile. Ieşi grăbită pe uşă ca să fie sigură că nu iese după ea şi ca să evite vreo dramă în casa scării. Căută din priviri maşina pe care o parcase el acolo cu o seară înainte, o găsi, alergă spre ea ca şi când ar fi fost un portal magic de evadare din lumea asta, se urcă pe locul din stânga şi atunci se opri. Realiză că nu mai pusese mâna pe volan de doi ani şi că acum era într-o ditai maşina care nici măcar nu-i aparţinea. Ei bine, ce se putea întâmpla?, se mută pe locul şoferului, băgă cheia în contact, se mai chinui puţin pe-acolo şi ieşi din parcare, reuşind performanţa de a nu juli Dacia învechită parcată în stânga şi nici Ford-ul din dreapta ei.

Probabil şi-ar fi dorit să gonească pe străzile mici cum vezi deseori în filmele americane. Dat fiind că nu conducea o maşină care să-i aparţină că, de altfel, nici să conducă nu mai ştia prea bine, se hotărî că mai bine nu ne va oferi o astfel de notă de demenţă prostească.

În vreo jumătate de oră, beculeţul de la bord ce arăta golirea rezervorului începu să pâlpâie. La lumina palidă a dimineţii de februarie, roşul intens al indicatorului o umplu de nervi.

„Sper să rămâi fără benzină pe autostradă într-o zi, băga-mi-aş picioarele.”

Găsi o canistră în portbagaj şi merse încă vreo douăzeci de minute până găsi o staţie Petrom.

„Cu ce vă ajutăm? Ca-ntotdeauna?”. Nu înţelesese ce vrea să spună. „Cu asta.”, spuse ridicând recipientul deasupra capului. Îl lăsă pe tipul gras îmbrăcat în salopeta murdară de unsoare să umple canistra şi intră în magazin. Se pierdu printre raioanele micuţe, îşi luă un pachet de biscuiţi, o sticlă de cola şi se duse la casă, unde mai ceru o brichetă şi un pachet de ţigări.

„Iarăşi v-aţi certat?”, întreabă femeia în timp ce aşteaptă ca bonul să iasă din casa de marcat.

„Mhm...”, veni răspunsul, deşi nici nu ştia de ce se poartă lumea atât de familiar cu ea.

Ieşi îngândurată, plăti şi mulţumi pentru benzină, tipul în salopetă îşi scoase şapca şi îi zâmbi prietenos, după care se întoarse la maşină. Îşi umplu rezervorul până la refuz după care vru să pornească, dar înţepeni.

Nici măcar nu ştia cum a ajuns acolo sau unde se ducea. Se căută în buzunarele gecii de piele şi găsi un bileţel cu propriul scris.

„Dacă citeşti asta probabil v-aţi certat iar. Mergi la adresa de mai jos şi acolo te vei lămuri.”. Adresa cu care se încheia bileţelul suna familiar în mintea ei. Suna ca... acasă.