catching fire

Femeia spăla vasele când auzi paşii milimetrici străbătând podeaua de lemn. Parcă fiecare zgârietură care se auzea pe de-a lungul scândurilor era o altă dendrită ciupită a unui neuron în capul ei şi asta o enerva la culme. Se şterse pe mâini şi luă din dulap pachetul de lumânări din ceară de albine, scoase una şi făcu mai multă lumină cu bricheta folosită pe post de aprinzător. Îşi plimbă privirile prin cameră, în căutarea micului bastard nepoftit.

Nu se mai auzeau paşii; şoarecele se oprise de câteva zeci de secunde şi ronţăia la o cârpă îngălbenită, crezând probabil că trebuie să aibă gust de caşcaval afumat. Era atât de absorbit de bucata de ţesătură dintre dinţi pe care o trata drept cină că nici măcar nu simţi prezenţa din spatele lui sau ceea ce mai rămăsese din ea. Fără să-şi schimbe figura inexpresivă, femeia ridică lumânarea deasupra rozătorului, lăsând să curgă un strop de ceară care îi atinse acestuia fruntea. Speriat, şoarecele aruncă ocheade în jur, dar din cauza lumii difuze nu reuşi să-şi găsească agresorul, aşa că începu să alerge în zig-zag prin cameră încercând să găsească drumul spre ascunzătoare.

- Ar trebui să fii masochist să te întorci.

Caută sticla de whisky pe care o folosea de obicei ca să-şi cureţe rănile provocate de tăierea lemnelor din pădure şi îşi turnă un pahar, deşi ştia prea bine că are aproape acelaşi gust ca şi cârpa din care muşca şoarecele cu atâta zor. Se aşeză la masă, lăsă puţină ceară topită să se scurgă, rupse cu dinţi lumânarea ca să-i micşoreze viaţa şi începu s-o privească cu ochi reci, aşteptând parcă să stingă focul; nu se întâmplă. În schimb, mâinile începură să-i tremură şi i se făcu frig, deşi era mijlocul verii.

Crezu că aude telefonul sunând şi se duse să răspundă, dar era linişte. Se întoarse în bucătărie în faţa flăcării mici şi începu să realizeze cât de mult o exasperau cabana, singurătatea, pădurea, râul, totul. Toate erau, într-o oarecare măsură, asurzitoare. Încercă să-şi acopere urechile, dar zgomotele nu veneau din afară.

Începu să bată cu cele cinci degete ale mâinii stângi în masă, absentă. Focul lumânării aproape atingea masa, iar ceara topită începu deja să înnegrească lemnul lăcuit; mirosea a ars. A brad ars. Zgomotele pe care mintea ei le crea şi pe care încerca să le oprească îi alterau însă celelalte simţuri, aşa că nu avu nicio reacţie în momentul în care muştiucul se topi de tot şi o flacără începu să cuprindă încet masa circulară.

- Trebuie să se oprească într-un fel, trebuie. Trebuie. Trebuie!

Ultimul „trebuie” se împleti cu ţipătul de durere al femeii când încercă să prindă focul, dar nu reuşi. Atunci, totul se opri în sfârşit.

///

Şoarecele a venit şi a doua zi, dar cu siguranţă nu era masochist; de fapt, era doar prost.

Până şi pământul arsese pe lângă cabană, dar în locul bucătăriei mai era o pată de culoare. O cârpă galbenă şi un şoarece care încă se chinuia să o mănânce.