cu fiecare răsărit simt cum mă mai dezbrac de o pagină mâzgălită
dar rămân totuşi cu speranţa că mai am destule celule
pe care să imprimăm toate astea
când m-ai întrebat dacă scriu poveşti cu noi
arterele s-au încurcat şi au trimis un nod în gât
(ăsta e motivul pentru care aveam faţa din cretă);
îmi pierdusem amprentele pe undeva pe marginea paharului iar acum
încercam să mi le lipesc înapoi pe vârful degetelor
ţeseam cu mintea o pânză de păianjen să-mi acopere ochii şi să te ascundă
în spatele ei
iar atunci
privirea ta s-a agăţat de mine
ca un scaiete de pulover şi apoi
a început totul să se deşire la pas
noaptea, trag cu urechea la ceas -
cum scurge el viaţa din noi
din secunda în care apa de la robinet
s-a pierdut în deşert
până şi cămilele şi-au pierdut cocoaşele
poate că sunt singura care n-a mai avut nimic
de pierdut
poate doar stelele din lampioanele atârnate de cer
cu aţa deşirată
 |
| Alisa Wilcher, The Starry Night |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu