despre femei dispărute, pierdute sau inexistente

- Ce vrei să vezi? ţipă ridicându-se fulgerător de la masă şi trântind scaunul pe care stătea aşezată cu atâta chin. Asta vrei să vezi? spuse arătând cheile. Ia-le şi bagă-ţi-le-n fund.

Am auzit uşa trântindu-se, iar apoi totul se scufundă în linişte. Începusem să plâng fără să-mi dau seama şi nu am realizat asta decât în momentul în care o lacrimă a decolorat suprafaţa cafelei din faţa mea. Uram cafeaua, o uram din tot sufletul, cum o uram şi pe ea când scandaliza tot blocul cu răgetele ei de leoaică răpusă de sabia anilor.

De fapt, începusem să o urăsc de cum îi apăruse primul rid şi-mi amintesc şi acum ziua aceea nefastă în care, în mijlocul înlănţuirii de care era înspăimântată de vreo duzină de ani, sparse prima oglindă din viaţa ei.

O altă lacrimă plonjă în cafea, ca un înotător care-şi dă ultima suflare în timp ce sare. Nu mai ştiam dacă plângeam de disperare sau din cauza femeii pe care o pierdusem încă o dată.

***

„Mi-e frică. Mi-e frică de ziua în care te vei uita la mine cu repulsie şi-mi vei spune că mi s-au lăsat sânii şi că arăt ca şi când aş fi ieşit dintr-o mină; mi-e frică de ziua în care o să te saturi de mine şi ştiu că nu mai e mult până atunci. Şi o ştii şi tu, doar că nu vrei să vezi asta, niciodată nu vrei să-ţi analizezi paşii de mâine. Nici nu ştii ce o să faci mâine. Poate că nici măcar nu exist şi toată asta e în mintea ta. Nici măcar nu mă cunoşti. Dacă aş pleca, în ziua următoare nici măcar nu ţi-ai aminti cum arăt. Sunt doar o altă tu pe care ai găsit-o de curând, de care te vei sătura şi o vei arunca la primul coş de gunoi.”

Mi-am lipit arătătorul de buzele ei, făcând-o să tacă. Deşi era patru dimineaţa, avea ochii larg deschişi, iar urmele dermatografului din timpul zilei şi lacrimile care aşteptau cuminţi în colţuri îi făceau să pară şi mai mari, mai rugători.

Era prima noapte pe care o petreceam împreună. Trupul subţire, potrivit unei copile de 15 ani o făcea să pară cu doi ani mai tânără decât era de fapt. Părul îi inunda perna şi îi încadra chipul ca în reclamele de la Wella. Faţa ei era cel mai bun zid pe care îl cunoscusem vreodată, până în momentul acela. În spatele lui se ascundea un castel al maturităţii atât de atent construit încât ai fi crezut că s-a clădit odată cu fiecare oscior ce a crescut în ea.

(Nu i-aş fi făcut o descriere atât de amănunţită dacă nu aş fi fost sigur că va fi un punct de plecare pentru încercarea de a explica atât pe ea, cât şi comportamentul ei. Probabil că toate cuvintele pe care mi le-a spus în noaptea aia de ianuarie, ordinea lor, tonul, nuanţele formează un centru al universului pe care ea însăşi şi-l crease; univers care a rămas impenetrabil pentru mine de-a lungul anilor, deşi se pare că ea a provocat toate dezastrele care au schimbat ordinea lor.)

***

Probabil au fost multe incidente minore de-a lungul următorilor cinci ani a căror existenţă nici măcar nu am remarcat-o deşi, oricât aş încerca să analizez fiecare minut al vieţii noastre împreună, nu găsesc niciun semn în acest interval care să sugereze fie şi măcar un blitzkrieg printre ideile ei.

Plecasem pentru prima oară la mare, din simplul motiv că adora să mergem la munte vara, iar eu nu reuşisem să găsesc nici un pic de timp liber în timpul iernii ca s-o duc la mare. Chiar după ce împlinise 22 de ani la sfârşitul lui octombrie şi împlinisem 4 ani de relaţie, mi-am luat concediu fără plată şi am plecat două săptămâni într-un orăşel de pe Coasta de Est, unde închiriasem o căsuţă mică la câţiva kilometri de mare.

Problema casei era, din punctul ei de vedere, că avea prea multe oglinzi. Ceea ce nu era chiar rău din punctul meu de vedere, fiindcă ne puteam vedea relexiile pe tavanele camerelor cu paturi şi canapele, pe doi dintre pereţii bucătăriei şi în întreaga baie. Pot spune că sunt o tipă destul de narcisistă, iar faptul că am muncit din greu pentru a ajunge manager la doar 21 de ani mă face să par, cu siguranţă, şi mai narcisistă.

Incidentul cu oglinda s-a întâmplat a doua zi, după ce foşnetele cearşafului din timpul nopţii mi-au dat de înţeles că nu dormise prea bine. De altfel, primele două zile ale oricărei vacanţe erau de acomodare, din simplul fapt că avea o fobie de paturi încă din copilărie, fobie pe care nu dorise niciodată să o explice, în ciuda insistenţelor mele.

Adormise dimineaţa târziu, moment în care m-am decis să fac o plimbare prin împrejurimi.

Deşi încă nu ninsese prin acele părţi, iarna îţi dădea un ghiont în coaste la fiecare pas, făcându-te să priveşti în urma ta pentru ca vântul să te poată lovi dintr-un unghi mai bun. După ce mi-a zgâlţâit maxilarul cu prima palmă, vântul se opri pentru câteva secunde, cât să aud ţipete venind din cabană.

Îmi amintesc şi astăzi drumul pe care am mers şi numărul de paşi făcuţi de când închisesem uşa cabanei până să-i aud ţipătul; însă din momentul în care zgomotul acela strident şi inuman începu să-mi zgârie timpanul şi până când am găsit-o pe gresie cu pumnul însângerat şi părul năclăit, invocând toţi zeii subterani din toate religiile cunoscute, nu-mi amintesc absolut nimic.

***

Oglinda spartă nu a mai fost amintită niciodată. Când ne-am întors, în casă nu mai era nicio suprafaţă argintată în care să-şi poată vedea faţa. Astfel, se dezobişnui să-şi petreacă 45 de minute în fiecare dimineaţă ca să se machieze. Părul, aproape creţ, nu-l pieptăna niciodată şi nici nu-l mai tunse. Când ieşeam în oraş purta întotdeauna ochelari de soare, motiv pentru care şi cina în oraş devenise un tabiet la care am renunţat cu timpul. Am început să comandăm mâncare acasă, iar după ce termină de citit toate cărţile din bibliotecă (inclusiv tratatele de economie pe care le ura atât de mult), începu să-mi lase liste de cumpărături. Când veneam de la serviciu, o găseam întotdeauna în bucătărie lustruind ceva sau spălând vase.

În ciuda tuturor acestor schimbări despre care nu am vorbit niciodată (nu aş putea să vă spun un motiv; nu cred că aţi putea înţelege asta, nu e ca şi când nu mi-ar fi păsat sau ceva asemănător, doar că pur şi simplu nu am ştiut cum sau poate nu am simţit nevoia să deschid subiectul) rămăsese aceeaşi femeie frumoasă dintotdeauna. Părul îi era întotdeauna moale şi mirosea uşor a ţigări când i-l mângâiam seara când se agăţa extenuată de pieptul meu. Ochii îi erau mai umbriţi acum, ceea ce îi aducea, în sfârşit, o nuanţă de maturitate pe chip. Frica ei cea mai mare, apariţia primului rid, încă se încolăcea în jurul inimii ei; deşi nu am mai văzut o oglindă ani la rândul în acea casă, o surprindeam uneori pipăindu-şi faţa cu degetele în căutarea unei cute care se lăsa aşteptate.

Eu însă nu am văzut acea cută niciodată.

Însă ea a văzut-o.

***

- Da, nu s-a întors acasă de câteva zile. Nu are alte rude în viaţă şi nu avea pe nimeni apropiat, nu ştiu unde ar fi putut să se ducă. O cheamă Jane. Jane Longfield. Da, aştept. (pauză) Cum adică nu există? Mă luaţi la mişto?