m-am agăţat de tivul paltonului tău
ca să ajung la steleai promis că mă iei de mână
şi plecăm spre ursa mare
îmi ştergeai lacrimile cu dosul puloverului
spunând că totul va fi bine
iar eu te credeam, fiindcă ochii
îmi ascundeau cearcănele şi părul răvăşit
printre reflexiile căprioarelor
umbrite de pupile
nu aveam nevoie de nimic
totul era
o cană mare de ciocolată cu lapte şi vanilie
în fiecare dimineaţă
aceeaşi rutină de care nu puteam să mă despart
ieri după-amiază brun
plimbam degetele prin părul tău
azi vopsit cu fulgi reci
mâine cine ştie
şi mă înfioram
la gândul că într-o zi
ne vom dezlipi trupurile
îmbrăţişate de aceeaşi piele
încă mai plâng peste riduri
simt câteodată că mă înveleşti cu sufletul tău
găsesc întotdeauna un refugiu în rămăşiţe
de fotografii şterse
dosite printre rochii înflorate
mă agăţ de tivul paltonului tău
şi privesc spre rai...
4 comentarii:
Trimiteți un comentariu