3.11

Bă, da’ e al dracului de frig, ştii? Adică fumatul ăsta stând cu braţele lipite de pervaz o să mă omoare cândva. Nu numai că plămânii se vor înnegri de la atâtea ţevi de eşapament, dar acum, că e iarnă, o să mă criogenez stând aici. Avea dreptate Andrei când mă bătea la cap. Tot apartamentul era plin de pliante cu tot felul de programe d-astea. De parcă dacă aş vrea n-aş fi în stare să mă las singură. N-am nevoie de ajutoare d-astea plătite.

Nu sting ţigara, o arunc pe geam. Stau tocmai la şase, în zborul ei poate să rămână suspendată printr-un pom sau pur şi simplu să încălzească vreo ţeastă care bâjbâie pe trotuar. Mai am un pachet neînceput pe undeva prin sertarul de la birou, dar nu vreau să mă gândesc la asta. Rămân ceva vreme să mă uit la cer, e scămos de-a dreptul, arată de parcă mi-aş fi lăsa scrumul să cadă în direcţia greşită. Poate că noaptea gravitaţia nu mai funcţionează şi se dă Pământul peste cap, sau ceva de genu’ ăsta.

Hm. Tre’ să fie mişto să calci pe nori. Probabil că d-aia vrea toată lumea să se ducă în rai, ca să îşi şteargă picioarele pe nori. Şi ăştia când încep să plângă de-atâtea cucuie, să ne binecuvânteze pe noi muritorii cu nişte găleţi de apă în care şi-au spălat sfinţii bocancii.

Zâmbesc când mă gândesc că eu una nu vreau s-ajung în rai. Viaţa asta m-a obligat să şterg de praf prea des asfaltul din oraşul ăsta şi mi-ar părea rău să ajung să îmi bat joc de el d-acolo de sus. Dorinţa asta cu raiul o avea mamaia, era bisericoasă biata de ea. Nici ea nu suporta să mă vadă că fumez. Mi-aduc aminte când mi-a zis că o să-mi umble cărbunii prin sânge şi că o să îmi intre funinginea în creier şi o să fac şi eu cancer d-ăla de care a făcut vecina şi o să mor. A avut dreptate, dar mă bucur că n-a apucat să vadă asta. De fapt, mă bucur că n-a apucat să vadă că a avut dreptate. Urăsc să greşesc şi altu’ să aibă dreptate.

Bă, mi-e dor de Andrei, bă. Omul ăsta a făcut multe pentru mine. M-a ajutat de când ai mei s-au spânzurat şi a fost singura fiinţă căreia i-a păsat de fiecare rahat pe care l-am făcut. El a fost un sfânt pentru mine. Tipi dde genul lui îi găseşti rar. Şi da, tu, care habar n-ai şi citeşti asta, o să zici că e un clişeu. Da mă, e un clişeu. Andrei e clişeul de care mi-am bătut joc. L-am dat afară din viaţa mea după ce mi-a dat să mănânc mai mult de jumate din colţul lui de pâine. După ce i-am fumat banii şi la figurat şi, la un moment dat, când eram atât de beată încât nici nu ştiam ce zi e, îi fumam şi la propriu. Mă uram câteva minute, dar numai fiindcă aveam într-un colţ întunecat al sufletului meu angoasa că mă va părăsi şi că din acel moment aş rămâne iar pe străzi.

Şi totuşi, l-am gonit. Încă mă aşteaptă undeva, a zis că orice ar fi e disponibil pentru mine. L-am sunat într-o noapte pe la trei fiindcă mi-era dor să aud vocea aia inconfundabilă cu care mă adormea când aveam coşmaruri cu ai mei legaţi de sforile alea în  mijlocul casei. Nu am avut însă curajul să-i zic că am cancer, că o să crăp, dar că nu ştiu când, că-l vreau lângă mine. Nu. Nu aş fi suportat să-l văd plângând ca atunci când l-am părăsit. După ce i-am trântit uşa în nas am început să plâng şi eu, mai mult de nervi decât de durere; aşteptam să urle la mine, să-mi arunce în faţă toate mizeriile pe care le-am făcut şi toţi banii pe care i-a cheltuit pe mine, toate crizele mele, toate ecapadele şi tâmpeniile. Dar a plecat cu faţa unui copil sărac căruia i se arată paradisul şi apoi este trimis iarăşi acasă.

Uit geamul deschis, zâmbetul meu s-a dus dracului de mult, mă duc la frigider, mai e o bere acolo, o privesc cu jind, nu o iau, parcă urlă după mine, eu îmi astup urechile cu ultima porţiune de creier pe care o mai am în viaţă. Vreau să mă întind, am obosit. Mintea mea s-a născut obosită, aproape moartă, ofilită. Am crescut chinuind-o cu o copilărie în care n-aş vrea să mă întorc. Mi-am petrecut adolescenţa făcând ceea ce au făcut ai mei, însă fără să fac un copil pe care să-l las pe drumuri în caz că mi-ar veni ideea să crăp neanunţat. Şi totuşi, mă bucur că ai mei au făcut-o împreună. Măcar atât să-mi demonstreze. Că deşi cei unşpe ani petrecuţi împreună din cauza mea au fost pentru ei un calvar, măcar la sfârşitul vieţii lor au vrut să-mi arate că au avut un strop de nebunie în cele zece minute orgasmice pe care le-au petrecut când m-au făcut ca să moară împreună.

Andrei e singura fiinţă căreia aş vrea să-i spun că plec acum. Dar vreau să mă urască, fiindcă ştiu că merit asta. I-am trimis manuscrisul meu. Îi plăcea cum scriu. Poate reuşeşte să-l publice şi îşi ia banii înapoi. Sper.

Niciodată nu mi-am imaginat că îmi încap picioarele pe pervaz. Dar am uitat că am slăbit. E bine că n-am închis fereastra. Nu simt nimic. Nu cred că am simţit vreodată. Poate că totul a fost o iluzie. Dar nu. Andrei a fost real. Ştiu asta din palmele pe care mi le-a dat ca să mă trezesc din beţii.

Cum s-o fi simţit ţigara aia aruncată aşa? Vreau să văd şi eu dacă există gravitaţie.

"Ficţiunea este o înfrumuseţare a vieţii." (Bukowski)