luni, iulie 1

reflexie

Când eram mică, o femeie vindea la ieşirea din parcul oraşului mingiuţe de rumeguş învelite în hârtie creponată de toate culorile. Mingiuţa era legată de o bancă de cauciuc ruptă şi femeia striga tuturor că are yoyo-uri la trei lei.
Într-o zi, mi-am cumpărat un yoyo bleu. M-am jucat cu el până când cauciucul a cedat şi mingea a plesnit. Rumeguşul s-a împrăştiat pe covorul persan şi m-am chinuit să-l adun, înainte să vină mama. Plângeam. Când m-am ridicat, mi-am lovit capul de geam, pentru că era deschis. De atunci, nu mi-am mai cumpărat yoyo-uri de la acea femeie.
„Vorbeşte, dar nu spune nimic. Uită-te la mine, dar nu mă privi.”, păream să-i spun femeii pe care ajunsesem s-o urăsc. Era vina ei că vindea minciuni.

- Uită-te la mine, dar nu mă privi.
Aceleaşi cuvinte, repetate de atâtea ori. Ca şi când ar fi fost un citat fără autor. Nişte cuvinte prinse în zborul lor către manuscris. Cuvinte care n-au mai ajuns pe foaie, ci au rămas sprijinite în vârful degetelor până când au urcat înapoi în creier ca un impuls nervos. Ieşind acum din gura lui, păreau pline de însemnătate.
Doar păreau, pentru că nu ştia cum să le interpreteze. Se uita la proiecţia lui pe chipul oglinzii şi încerca, de fapt, să se privească. Dar nu vedea nimic. „E greu să încerci să te priveşti”, îşi zise. Şi adevărul e că avea dreptate. De aproape nu te poţi privi niciodată. Eşti prea aproape de tine însuţi.
Asta ar trebui să îl ajute, dar mai mult îl derutează. Îşi aminteşte dintr-odată că n-avea nicio cută pe frunte ieri sau că nu avea nişte cearcăne atât de pline de funingine. Dar îşi aminteşte că ieri a fost ieri şi că a trecut peste el o zi şi parcă i-a frânt toate oasele.
Şi-apoi începe să calculeze; dacă eşti bun la mate, calculezi cât înseamnă acea zi. În funcţie de nivelul de la clasă, douăzeci şi patru de ore, o mie patru sute patruzeci de minute, optzeci şi şase de mii patru sute de secunde. Cei mai mulţi oameni se opresc, de obicei, aici. El însă vrea mai mult şi creierul lui se urcă într-un bolid, iar gândurile îi sunt ca nişte câini ale căror capete cu limba scoasă atârnă în vânt. Spre deosebire de câini, gândurile ştiu ce vor şi pe măsură ce maşina prinde viteză, ele se leagă de bara din spate ca nişte conserve de nuntă şi încep să facă zgomot. Atunci încep, în sfârşit, să iasă scânteile. Acele scântei care aprind focuri mari în oameni mici şi care îi transformă în oameni mari. Oameni care construiesc lumi din praf şi vânt. Propriile lumi.
Oglinda amuţeşte când el se depărtează. Se vede acum în toată splendoarea goliciunii lui. Îşi măsoară din ochi barba nerasă de câteva zile şi abdomenul plat. Se întinde, ca şi când încă ar fi dimineaţă, ca şi când încă nu şi-ar fi băut cafeaua şi nu s-ar fi spălat pe dinţi. De departe, e cu totul altul. Îşi priveşte buzele cărnoase. Zvâcnesc, parcă având câteva cuvinte poticnite între pielea care se cojeşte din cauza deshidratării şi a căldurii de afară. Dar rămân tăcute.
Realizează că, de data asta, se priveşte. Nu se mai uită la o păpuşă de cârpă, ci la propria persoană. „Şarmant tip”, ar fi putut spune. Dar pe chip i se citeşte dispreţul. Dispreţul faţă de ceea ce e de fapt. Scanează pentru o ultimă oară imaginea bărbatului tânăr din oglindă, apoi o loveşte. Un ciob îi intră în pumn, dar nu ţipă. „Durerea e bună. Ar trebui să fie.”, îşi zice.

- Uită-te la mine, dar nu mă privi.
Ar fi vrut să mai audă asta încă o dată. Nu s-ar mai fi depărtat de oglindă.
Cel puţin acum ar fi avut una. Cel puţin ea nu-l minţea.

Un comentariu:

adelinaxc spunea...

Nu ştiu, acum nu mai vinde. Cred că avea vreo şapte ani, deci a trecut ceva timp...