Când eram mică, o femeie vindea la ieşirea din parcul
oraşului mingiuţe de rumeguş învelite în hârtie creponată de toate culorile.
Mingiuţa era legată de o bancă de cauciuc ruptă şi femeia striga tuturor că are
yoyo-uri la trei lei.
Într-o zi, mi-am cumpărat un yoyo bleu. M-am jucat cu el
până când cauciucul a cedat şi mingea a plesnit. Rumeguşul s-a împrăştiat pe
covorul persan şi m-am chinuit să-l adun, înainte să vină mama. Plângeam. Când m-am
ridicat, mi-am lovit capul de geam, pentru că era deschis. De atunci, nu mi-am
mai cumpărat yoyo-uri de la acea femeie.
„Vorbeşte, dar nu spune nimic. Uită-te la mine, dar nu mă
privi.”, păream să-i spun femeii pe care ajunsesem s-o urăsc. Era vina ei că vindea
minciuni.
-
Uită-te la mine, dar nu mă privi.
Aceleaşi
cuvinte, repetate de atâtea ori. Ca şi când ar fi fost un citat fără autor.
Nişte cuvinte prinse în zborul lor către manuscris. Cuvinte care n-au mai ajuns
pe foaie, ci au rămas sprijinite în vârful degetelor până când au urcat înapoi
în creier ca un impuls nervos. Ieşind acum din gura lui, păreau pline de
însemnătate.
Doar
păreau, pentru că nu ştia cum să le interpreteze. Se uita la proiecţia lui pe
chipul oglinzii şi încerca, de fapt, să se privească. Dar nu vedea nimic. „E
greu să încerci să te priveşti”, îşi zise. Şi adevărul e că avea dreptate. De
aproape nu te poţi privi niciodată. Eşti prea aproape de tine însuţi.
Asta
ar trebui să îl ajute, dar mai mult îl derutează. Îşi aminteşte dintr-odată că
n-avea nicio cută pe frunte ieri sau că nu avea nişte cearcăne atât de pline de
funingine. Dar îşi aminteşte că ieri a fost ieri şi că a trecut peste el o zi
şi parcă i-a frânt toate oasele.
Şi-apoi
începe să calculeze; dacă eşti bun la mate, calculezi cât înseamnă acea zi. În
funcţie de nivelul de la clasă, douăzeci şi patru de ore, o mie patru sute
patruzeci de minute, optzeci şi şase de mii patru sute de secunde. Cei mai
mulţi oameni se opresc, de obicei, aici. El însă vrea mai mult şi creierul lui
se urcă într-un bolid, iar gândurile îi sunt ca nişte câini ale căror capete cu
limba scoasă atârnă în vânt. Spre deosebire de câini, gândurile ştiu ce vor şi
pe măsură ce maşina prinde viteză, ele se leagă de bara din spate ca nişte
conserve de nuntă şi încep să facă zgomot. Atunci încep, în sfârşit, să iasă
scânteile. Acele scântei care aprind focuri mari în oameni mici şi care îi
transformă în oameni mari. Oameni care construiesc lumi din praf şi vânt.
Propriile lumi.
Oglinda
amuţeşte când el se depărtează. Se vede acum în toată splendoarea goliciunii
lui. Îşi măsoară din ochi barba nerasă de câteva zile şi abdomenul plat. Se
întinde, ca şi când încă ar fi dimineaţă, ca şi când încă nu şi-ar fi băut
cafeaua şi nu s-ar fi spălat pe dinţi. De departe, e cu totul altul. Îşi
priveşte buzele cărnoase. Zvâcnesc, parcă având câteva cuvinte poticnite între
pielea care se cojeşte din cauza deshidratării şi a căldurii de afară. Dar
rămân tăcute.
Realizează
că, de data asta, se priveşte. Nu se mai uită la o păpuşă de cârpă, ci la propria
persoană. „Şarmant tip”, ar fi putut spune. Dar pe chip i se citeşte dispreţul.
Dispreţul faţă de ceea ce e de fapt. Scanează pentru o ultimă oară imaginea
bărbatului tânăr din oglindă, apoi o loveşte. Un ciob îi intră în pumn, dar nu
ţipă. „Durerea e bună. Ar trebui să fie.”, îşi zice.
-
Uită-te la mine, dar nu mă privi.
Ar
fi vrut să mai audă asta încă o dată. Nu s-ar mai fi depărtat de oglindă.
Cel
puţin acum ar fi avut una. Cel puţin ea nu-l minţea.
Un comentariu:
Nu ştiu, acum nu mai vinde. Cred că avea vreo şapte ani, deci a trecut ceva timp...
Trimiteți un comentariu