sâmbătă, august 31

întoarcerea acasă

După ce se chinui vreo cinci minute să aprindă focul cu cele două beţe de chibrit găsite pe poliţa sobei, realiză că sunt de fapt umede şi că n-are nicio şansă. Mai repede ar fi luat foc podeaua din lemn de cedru decât beţele alea nenorocite. Începu să-şi piardă speranţa. Ironic sau nu, măcar frigiderul încă funcţiona. Nu că ar fi avut neapărată nevoie de el. Era totuşi noiembrie, toamna începuse să-şi facă deja bagajele când a simţit gerul instalat în oase şi... mna, şi-a luat tălpăşiţa.
„Măcar n-a mai fost aici să prindă zidul ăsta.” îşi zise femeia, ducându-se în bucătărie şi deschizând robinetul. Se apucă să-şi spele cele două farfurii rămase pe care le aşeza mereu la masă şi le umplea cu mâncare până când albul porţelanului nu se mai zărea deloc, în ciuda faptului că ea era singura care mai rămăsese în cabană. În timp ce apa rece ca gheaţa îi înroşea mâinile, începu să se gândească la zilele trecute. Era singurul mod în care îşi putea ţine mintea trează, pe lângă jurnalul pe care îl ţinea pe noptieră.
„Întâi noiembrie a fost fix acum şapte zile. Asta înseamnă că azi e ziua mea, asta înseamnă că mâine sunt Sfinţii. Asta înseamnă că acum şapte zile ar fi trebuit să mi-aduc aminte de cineva, dar nu mai ţin minte de cine. La fel şi pe doi. Sau să fi fost trei. Nu mai ţin minte când a murit. Ştiu că-mi vorbea de cuiburile alea de rândunele pe care le vedea numai el. Cică le-aduceau ruşii noaptea. Asta înseamnă să fii bătrân? Să uiţi? Eu am uitat ce era atât de special pe întâi. Asta înseamnă că am îmbătrânit de când sunt aici?”
- Să se ducă dracului toate astea!
O farfurie alunecă de pe marginea chiuvetei de inox şi se sparse. Femeia începu să plângă şi se duse afară să caute o mătură. Se opri în pragul uşii, conteplând cu ochii minţii priveliştea de odinioară. Pădurea de pini care-i aducea în nopţile de decembrie urletele lupilor grizonaţi de zăpada năclăită era acum flancată de un zid construit din cărămizi roase de ploaie.
Prima cărămidă căzuse din cer, într-una din ultimele zile ale lui august, pe când ea semăna fasolea pitică în partea de apus a grădinii din faţa cabanei. Izbitura o făcu să se întoarcă şi să caute sursa zgomotului. Nu-i fu greu să găsească la câţiva paşi în spatele ei o cărămidă roşcată pe care să n-o poată mişca. După ce încercă să îşi dea seama dacă bucata de lut întărit este sau nu periculoasă, îşi reluă treaba uitând de prezenţa ei, dar nu fără să fie părăsită de anxietatea care pusese stăpânire pe ea.
A doua zi dimineaţă, nici urmă de cărămidă. Asta pentru că mai erau alte sute ca ea, împrejmuind-o, fără să se deosebească cu nimic una de alta. Asemănarea o sperie. Multitudinea o sperie. Zidul în sine. El o sperie mai mult decât orice.
Din acea zi, începu să uite. Din acea zi, el nu mai venise la ea şi nu-i mai bătuse la uşă. Acum probabil că nici nu l-ar mai fi cunoscut. Nici măcar nu mai ştia cum îl cheamă. Nici măcar nu mai ştia de ce venea la ea şi stătea pe capul ei; probabil că avea foarte multă treabă la cabană şi era mult mai bine fără el acum, când putea în sfârşit să se odihnească.
Doar că mai era acel ceva care nu voia să o lase să uite. Acel caiet ajunsese în cutia ei poştală odată cu prima cărămidă, dar ea nu-l observase decât atunci când zidul îi înconjurase căsuţa de lemn. Îşi dădu seama de acest lucru când observă că, după cele câteva pagini pline de linii de dialog şi pauze, urmau pagini goale datate. Prima dată era încadrată în colţul drept al paginii, iar în mijlocul lui scria cu litere de tipar „1 noiembrie”. Iar ultimele două dintre zecile de replici adunate în cele câteva pagini pline o urmăreau în fiecare zi.

-      Avem timp.
-      Încerc să mă las de replica asta.

Se pare că a avut dreptate iarăşi: n-au mai avut timp. Părea că lumea lor se înjumătăţise, cadorisindu-l pe fiecare dintre ei cu o parte; iar ea nu-l putea ierta că luase partea mai mare. Dar nu îi părea rău. Având în vedere că îşi mai amintea nici măcar timbrul lui vocal însemna că nu era atât de important. Niciodată nu uita vocile oamenilor pe care îi credea importanţi.

-      Te pripeşti. Toată viaţa vei face asta.
-    Să mă pripesc? Nu. Dacă există vreun moment în care să mă pripesc, am vârsta la care să pot face asta. Dar n-am făcut-o niciodată. Sau poate doar o singură dată. Când te-am întâlnit.

Luă mătura pentru care ieşise şi se duse înapoi în bucătărie ca să strângă cioburile. Multe dintre ele erau prea mici, aşa că se lăsă în genunchi şi, sprijinindu-se cu o palmă de podeaua tare, începu să pună şi restul bucăţilor împrăştiate în făraş. Se întinse după un ciob mai îndepărtat, schimbând poziţia palmei şi apăsându-şi carnea cu piele încă fină pe o bucată de porţelan pe care n-o văzuse.
Durerea îi străbătu tot corpul, ca şi când toţi nervii fură atinşi în punctul lor comun. Se ridică şi dădu drumul unui jet de apă rece în timp ce îşi rupea o fâşie din rochie cu mâna rămasă liberă. Îşi scoase ciobul trăgând cu dinţii de el şi văzu cum linia vieţii îi fu înjumătăţită. Bandajă mâna, scoţând un ultim icnet, când auzi bătăi în uşa de la intrare.
„Numai pietrele ar putea să bată dincolo de zidul ăsta.”, îşi spuse.
- Vin! strigă femeia, deşi nu era prea sigură că fusese auzită; orice sau oricine era la uşă începu să bată şi mai tare.
Cu toate astea, nu se grăbea deloc să deschidă. Avea vaga impresie că nu o să mai pună piciorul în casa aia, aşa că voia să profite din plin de ultimele momente.
Era el. Acel el. Nu ştia cum îl recunoscuse, dar ştia.
Viktor Sheleg
- Aveai nevoie de astea?, spuse el scoţând din buzunarul gecii îmblănite o cutie de chibrituri.
- Acum se vine?
Un zâmbet le arcui buzele arse de vânt, iar ea îl îmbrăţişă.
- Păi, n-am venit cu mâna goală.
Îşi puse palmele peste ochii ei, nelăsând niciun fir de lumină să-i pătrundă printre degete. Auzi din apropiere un scrâşnit dintre două lemne, dar nu-l băgă în seamă. Nu simţi decât cărămizile împingându-şi răceala prin omoplaţii ei atunci când el o lipi cu spatele de zid. 
- Poţi să te întorci şi să deschizi ochii acum.
Îl ascultă şi se întoarse. Zidul dispăruse. Pădurea de pini era din nou la locul ei. Mirosul flăcărilor era însă ceva nou. Se întoarse şi îşi zări casa în flăcări.
- Ce faci?... Ce dracu crezi că faci?!
Vru să alerge şi să stingă focul, dar bărbatul îi prinse mâna bandajată şi durerea o făcu să se cutremure. Cu o zmucitură, o lipi din nou de zid; doar că acum nu mai simţea cărămizile reci în spate, ci căldura lutului care se topea şi o prindea în zid ca pe muscă neajutorată. Încercă să iasă, dar era prea târziu.
În timp ce femeia încă se zbătea în masa omogenă de clei, bărbatul scoase un walkman şi apăsă butonul care avea desenat un triunghi gri. Pentru prima oară, simţeai, datorită ecoului provocat de piesa lui John Mayer, că te afli undeva în munţi.
Se îndreptă spre fasolea pitică semănată de curând şi privi inexpresiv pământul proaspăt răvăşit. Un fir fusese atins de o scânteie care părăsise incendiul şi sărise unde văzuse cu ochii. Îşi scoase din buzunar un pachet de Camel care, după cum arăta ambalajul, te anunţa că avusese şi zile mai bune şi îşi aprinse o ţigară folosindu-se de flacăra micuţă de la picioarele lui pe care o stinse mai apoi cu talpa bocancului.
Nu se uită la ruinele cabanei; până la noapte, avea să fie numai scrum. Îndreptându-se spre locul în care femeia fusese înghiţită de zid şi îl privi pentru câteva secunde conturul corpului ei. Atunci realiză că fusese mai frumoasă decât crezuse el vreodată şi lacrimile începură să-i stânjenească faţa încă tânără. Forţându-şi ochii să privească drept înainte, îşi privi palma. Crestătura care îi înjumătăţea linia vieţii începu să-l doară şi-şi spuse că e timpul să se întoarcă acasă. Mai făcu un pas ca să fie mai aproape de zid, iar acesta se deschise pentru el, lăsându-l să treacă.
- Totul sau nimic, dragă. Eu vreau totul.
Acestea au fost ultimele lui cuvinte.
Apoi, zidul s-a strâns, prinzându-l la mijloc.
Şi lumea i-a uitat pe amândoi.