hamartia

Mă urmăreşte ideea asta de hamartia. Adică, ştii tu, ai momente în viaţă în care te tot gândeşti că acel cuţit clişeic s-a înfipt în torsul tău şi că nu-l mai poţi scoate. Sau că sabia lui Damocles stă fix deasupra privirii tale şi tu eşti înrădăcinat prea mult sau prea bine în locul tău de pe lumea asta şi nu-ţi poţi scoate efectiv picioarele din ţărâna adunată între degetele de la picioare. Ceea ce vreau să spun e că toţi facem greşeli, mai mari sau mai mici. Greşelile ne definesc într-un fel sau altul, pentru că sunt mărcile alegerilor pe care le facem, ale reacţiilor pe care le avem şi aşa mai departe. Vreau să-ţi spun că eu am făcut o groază de greşeli, dar nu regret niciuna dintre ele, poate pentru că aş ştiut că de fiecare dată când voi călca strâmb, îmi voi pune oasele gleznei într-o ordine mai bună, ştii ce zic?

***

- Dada.

- Eh, vezi cum ajungem noi să ne certăm degeaba? Eu spun ceva, tu nu îmi dai dreptate; cum să nu ne certăm?

- Evident că n-o fac. De ce ţi-aş da? (râde)

- Deja m-am obişnuit.

- Mda, adică de ce să mai încerci, oricum eu nu ştiu decât să mă cert. (râde)

- Mda, binecunoscuta ironie a care nu face decât să complice lucrurile.

Dacă l-aş mai privi o singură dată, i-aş râde în faţă; n-ar fi frumos din partea mea, n-am ajunge nicăieri, niciodată n-ajungem. Mi-arunc ochii asupra poliţei de la intrare, îmi iau ţigările şi bricheta şi plec lăsându-l în bucătărie cu aceeaşi privire secată de amintiri. N-avem amintiri, avem doar momente risipite între certuri, desperecheate şi disperate, cerând unei ultimi frânturi din noi să le ia în braţe şi să le ocrotească.

E prea cald ca să nu fie praf, prea devreme ca să fie aglomerat, prea multă vară ca să am timp să mă întorc acasă. Ştiam unde să mă duc, deşi biblioteca era ultimul loc în care încercam să-mi găsesc refugiu în ultima vreme. Ştiam că trebuia oarecum să mă leg de oameni şi să trag cu dinţii de orice persoană care-mi ieşea în cale. Vladislav îmi ceruse un preţ când îşi dădu acordul pentru externare: să îmi ţin întotdeauna un lasou cu mine şi să mă agăţ de oricine îmi stă în cale. Mi se părea o prostie, dar abia aşteptam să scap de Jeanette, Yvonne şi toate celelalte nebune de pe secţie. Deşi ele purtau „halatele” mai des decât mine, aveau colege de cameră. Rezerva mea era la capătul holului, alături de celelalte care aparţineau aşa-numitelor „femei-necunoscut”.

„Femeile-necunoscut” sau „femeile-fără-caz”, dintre care făceam şi eu parte, erau cele pe care doctorul Vladislav nu le putuse diagnostica. Şi, deşi mie mi se părea un dobitoc şi jumătate, restul secţiilor erau chiar pline, pentru că se auzea că Institutul începuse să-şi ţină pacientele la subsol. Revenind la majoritatea colegelor mele de breaslă, nu le cunoşteam. Nu ieşeau niciodată din rezerve sau, dacă ieşeau, nu o făceau cât eram noi, restul, pe holuri. Nimeni nu ştia cine sunt. Nimeni nu le ştia poveştile. Nimeni nu încerca să deschidă uşile camerelor în care se aflau şi să vadă măcar dacă mai trăiesc. Nu văzusem nicio asistentă intrând acolo în timpul zilei, iar Vladislav nu venea niciodată să ne vadă, ne chema pe toate în biroul lui.

Dacă Vladislav ar fi fost gras, atunci ai fi zis că are un motiv să nu se mişte până la etajul trei, unde ne aflam noi. Dar doctorul care venea să ne viziteze o dată la două săptămâni (sau mai bine zis, pe care îl vizitam la două săptămâni în cabinetul de lângă intrarea în Institut) era înalt şi uscăţiv, cu pielea palmelor şi mustaţa îngălbenite de la ţigările Camel pe care le ţinea în buzunarul de la piept. Deşi niciodată nu l-am văzut fumând, am considerat că nu o face de faţă cu noi pentru că nu avem voie, dar noi fumam întotdeauna ţigările pe care soţul Yvonnei le trimitea prin poştă, aşa că n-am înţeles de unde atâta pudoare.

Institutul „Hemingway” de Boli Mintale pentru Femei era o ditamai casă, împărţită pe etaje care adăposteau pacientele în funcţie de gradul de dificultăţi pe care îl presupunea îngrijirea lor. Etajul la care mă aflam eu era ultimul, supranumit şi „crema de lapte”, din cauza pijamalelor imaculate şi a cămăşilor de forţă, aşa-zisele „halate”, greu de diferenţiat unele de altele.

Ştiam prea bine ce-am făcut ca să ajung acolo. Şi ştiam la fel de bine că nu voiam să mă mai întorc. Aşa că în momentul în care am realizat că-l pot păcăli destul de uşor pe Vladislav, m-am hotărât să fac pe blânda pisicuţă care-şi linge rănile şi să îi fac jocul. Biletul de externare a venit după şaisprezece luni de pastile pisate şi ascunse în tablia patului, în cuiele rebătute în perete, în dozele prizelor şi-aşa mai departe. Obosisem şi trebuia să mă duc acasă.

Să-l conving pe Vladislav că m-am vindecat de boala pe care el n-o cunoştea a fost floare l-a ureche. Îmi ascundeam ironia şi îmi puneam sângele la încălzit doar ca să ies dracului din spitalul ăla de nebuni.

Hamartia: Cuvânt originar din greaca veche, se referă la o greșeală fatală cauzată de ignoranță, pe care o făcea, de regulă, eroul din tragediile grecești, eroare ce ducea la începutul decăderii lui.

Pe John l-am întâlnit în prima mea săptămână de „libertate”, când citeam Times într-o cafenea de pe malul Tamisei. Se împiedică de masa mea, dărâmându-mi cafeaua intenţionat şi făcând apoi orice ca să obţină o a doua întâlnire. Şi deşi nu a obţinut-o, ne-am reîntâlnit.

Nu am mai intrat în aceea cafenea, nu am mai citit Times, am renunţat la cafea. A fost o chestie din aia pe care ţi-o pune destinul în faţă şi n-ai cum s-o ocoleşti, deşi tu nu faci nimic pentru a o primi. Aşa că am considerat că dacă a trebuit să se întâmple, s-a întâmplat. I-am zâmbit pentru a doua oară, cu aceeaşi ironie pe care o văzuse pe chipul meu şi-n prima zi.

Totuşi, John nu mă întrebase nimic despre trecutul meu şi nici eu nu dădeam semne că vreau să vorbesc. Nu ştiam nimic despre el şi nici nu voiam; era de ajuns să ştiu că pot să-mi pierd timpul cu el şi să nu mă plictisesc. Mergeam împreună peste tot, de la cafenele ascunse în colţurile necunoscute ale oraşului, până la spectacole de Operă şi reprezentaţii de pian.

Toate ca toate, dar până la ironia mea; pentru că fără ea, n-aş fi avut nimic acum şi chiar aş fi înnebunit între atâtea ţicnite în azilul ăla. Mi-am păstrat sângele rece şi răbdarea ironizându-i pe cei din jur, iar ei nu s-au supărat niciodată. Iar dacă au făcut-o, nu mi-a păsat pentru că nu îmi păsa de ei. Nici nu ştiu cum mi-am păstrat calmul, fiindcă încă îmi mai simt palma dreaptă transpirând, ca şi când ar vrea să se pregătească pentru bătălie.

Am coborât în faţa bibliotecii şi am intrat, fără să pierd vremea. I-am arătat cardul bibliotecarei, m-a întrebat dacă mă poate ajuta, i-am spus că mă descurc, mi-a zâmbit, m-a recunoscut. Ştia că vin mereu şi citesc aceeaşi pagină din aceeaşi ediţie a aceleaşi cărţi vechi. De trei ani, învăţasem sectorul L pe de rost, iar raftul pe care o găseam pe Lee, Harper îmi stătea fix deasupra capului, aşa că nu îmi trebuia niciun efort pentru a lua volumul care mă interesa din marele şir de ediţii ale aceleiaşi „... Să ucizi o pasăre cântătoare”.

M-am aşezat alături de cartea ilustrată din anii 70 la ultima masă, departe de privirile oricui. Am căutat fără să mă mai grăbesc de această dată pagina pe care mi-o doream, dând paginile cu cea mai mare grijă pe care aş fi putut-o avea. Ajungând la 312, am privit imaginea sub care scria, cu litere cursive: „Vezi, împuşcă şi tu câte gaiţe albastre vrei, desigur da le poţi nimeri, dar ia seama: e păcat să ucizi o pasăre cântătoare.”

Am văzut o picătură înviind faţa lui Atticus şi mi-am dat seama că plâng. Încercam să şterg pata cu mâneca, dar foaia subţire se umezise. În acel moment am simţit o mână pe umăr şi m-am întors tresărind ca să văd chipul palid al lui John privindu-mă cu blândeţe.

- Dianne...

- Nu, John. Cred că e momentul să afli că am ucis o pasăre cântătoare...