„She asked me to stay and she told me to sit anywhere
So I looked around and I noticed there wasn’t a chair”
______________________________________
Uşa din spatele meu, pe care o trântisem în momentul în
care am intrat, dispăruse şi nu mai vedeam decât un contur vag, trasat cu un
marker negru cu mulţi, mulţi ani în urmă. Problema era că oriunde mi s-ar fi
plimbat ochii, n-ar fi văzut nicio diferenţă în afară de umbrele din colţuri.
Bejul atât de murdar al pereţilor îţi provoca o stare de angoasă şi totodată o
silă greu de stăpânit. Camera în sine era atât de tristă încât ţi se părea că
plânge.„Aşteaptă-mă. Intru după tine. Caută-ţi un scaun şi fă-te comod.”Dar nu
era niciun scaun, nicăieri. Camera era goală şi fadă, lipsită de orice urmă
care să ateste că a fost cândva cineva care să fi pus măcar o singură dată
piciorul acolo. O fereastră azvârlită pe unul dintre pereţi părea să facă o
încercare de conexiune cu lumea de afară. Cerul arăta însă ca şi când şi-ar fi
oprit orice activitate. Seninătatea lui, lipsa oricărui nor contrastau cu
sobrietatea camerei. Am decis să mă feresc de geamul ăsta, la fel de murdar şi
el, din cauza luminii care te orbea cu cât te apropiai mai tare. „Auzi la ea,
să-mi caut un scaun...”Am realizat, pentru prima oară de când intrasem, în ce
stare jalnică mă aduseseră cele câteva minute petrecute în camera aia. Primul
lucru pe care l-am observat fost vocea, groasă şi puternică de altădată,
tremurătoare şi aşteptând semnalul de a-şi da stingerea în momentul în care
ochii vor începe să lăcrimeze. Brusc, m-am simţit prins într-un val de
întuneric rece şi n-am mai văzut decât o luminiţă îndepărtată care probabil
voia să fie fereastra. În încercarea de a mă sprijini de un perete, am căzut;
peretele nu voia să mă sprijine. Durerea din braţ m-a făcut să vreau să ţip,
dar nu mai aveam voce pentru asta. N-aveam nicio putere să mă ridic, aşa că am
încercat să mă târăsc spre unul dintre pereţi. Doar că peretele nu voia să îl
ating şi se depărta pe măsură ce încercam să mă apropii. Şi abia atunci am
început să plâng. Am început să dau dracului tot, pe ea, minciunile ei,
scaunele întotdeauna prea puţine, momentele în care aproape mă rugasem de ea să
cumpere câteva, camera asta murdară şi tot ce stătea în calea gândurilor mele.
N-aveam cum să mai ies de acolo şi ştiam, ştiam că niciodată n-o s-o mai văd
cum am văzut-o până acum pentru că oricât de mici ar fi şansele să găsesc o de
trapă în podeaua aia nenorocită nimic n-ar fi fost la fel, nu s-ar fi schimbat
nimic, m-aş fi rugat în fiecare zi de ea să cumpere un amărât de scaun ca să
pot să stau la aceeaşi masă cu ea când îşi bea cafeaua de dimineaţă, ca să pot
s-o privesc în ochi de fiecare dată când râde sau plânge sau mă priveşte la
rându-i şi
______________________________
Pacientul din camera 143 a fost supus astăzi celei de-a treia serii din cele
27 prescrise în studiul pentru privarea de persoane. În cazul reacţiilor acestuia
nu s-a observat, spre deosebire de ale altor parcienţi, nicio ameliorare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu