proiectul "ochiul"

  nu ştiu de ce l-am numit proiect. dar l-am numit "ochiul" pentru că am aici şase perspective, fiecare aparţinând unui tip care a fost sau este foarte important pentru mine. pe parcursul ultimelor trei zile mi-am stors deci creieraşul pentru acest proiect şi acum pot să spun cu mândrie că am adunat aici toate cuvintele mele de căpătâi.

   nu uitaţi coloana sonoră.

_____________________________________________________

intro: pare genul de tipă care pare că aparţine unui gen, care se agaţă de un fir, care face parte dintr-o aglomeraţie, care e o literă dintr-un cuvânt, care râde în loc să plângă şi invers, care se îmbracă mereu în tricouri largi când e iarnă, care nu ştie să se orienteze, care, care, care (...)

capitolul 1. la figurat vorbind,

i. tuborg.  „pari genul de tipă care nu se stresează.”

ar fi trebuit să se trezească mai devreme, dar nu şi-a pus alarma. nici în mod normal nu-şi pune alarmă. doar îi place sâmbăta şi probabil i-ar fi plăcut şi vinerea dacă nu s-ar fi simţit atât de obosită tot timpul. doarme cu un picior ieşit de sub plapumă, în timp ce nişte şuviţe dezordonate îi umbresc tenul aproape spre prânz, când soarele începe să-i dea palme. nu le simte. după ce vede că n-are şanse de a cuceri umanoida ascunsă-ntre cearşafuri îl înjură de câteva ori pe ene ăla al cărui frate se ocupa de trezit şi a murit călcat de oile numărate de o fetiţă din suedia. şi fiecare se-ntoarce la treaba lui, el la rotitul feţelor drăguţe de floarea-soarelui, ea – aş fi spus de sforăit. dar nu sforăie niciodată.

fact: când s-a trezit, a cerut o bere; nu orice bere. era genul de tipă care prefera un anumit tip de bere.

ii. B52.  „pari genul de tipă care gândeşte mai mult decât simte.”

se uita pe harta metrorex de câteva minute bune, dar nu ştia prea bine nici unde trebuie să ajungă, nici unde se află. îşi scoase pachetul de ţigări din buzunarul de la pieptul gecii din piele, muşcă filtrul uneia, îl băgă înapoi şi începu să se caute de o brichetă, dar observă că nu are una. se uită disperată în jur. pentru un oraş cu două milioane de locuitori, bucureştiul nu-i putea oferi nici măcar un chibrit.

îşi făcea planuri întotdeauna. dacă ai fi întrebat-o ţi-ar fi răspuns că nu e aşa. şi nu te-ar fi minţit; o făcea dintr-un fel de instinct, o dorinţă subconştientă de a-şi controla sinele şi viitorul, încercând să anticipeze fiecare prim pas, fiecare al doilea pas, fiecare al n-lea pas. îi plăcea să rişte doar după ce cunoştea eventualele consecinţe şi le accepta pe fiecare în parte. se simţea bine făcând tot ce făcea pentru că toate deciziile pe care le lua puteau fi de moment, dar cel puţin aveau doza de echilibru de care avea nevoie în acel moment.

şi acum nu putea să ia un nenorocit de metrou ca să ajungă în centrul vechi.

- să te ajut?

se răsuci pe călcâie şi privirea ei întâlni zâmbetul unui tânăr îmbrăcat cu o cămaşă cadrilată, a cărui barbă nerasă de vreo 2-3 zile îi acoperea faţa de copil maturizat. îi răspunse roşind că nu vrea decât o brichetă. îi răspunse că-i împrumută una dacă îl însoţeşte până în centrul vechi, la un „ceva dulce”.

iii. chamomile tea.  „pari genul de tipă pe care orice bărbat o vrea lângă el la un moment dat.”

nu îşi mai putea aminti când mâncase ultima oară un happy meal. probabil că trecuseră ani de atunci, dar asta nu însemna că toţi anii ăia o afectară în vreun fel. se schimbase, dar nu prea mult. rămăsese acelaşi copil care nu se dădea în vânt după vreo păpuşă deşi cerea de fiecare dată una pe care o tundea cum ajungea cu ea acasă. şi-ar fi dorit să mai aibă o păpuşă al cărei păr să-l taie cu forfecuţa de unghii pe ascuns. dar n-ar mai fi avut acelaşi farmec. se gândea că măcar un happy meal ar fi trebuit să rămână la fel.

Ed Fairburn

serile erau încă reci, deşi era aprilie. îşi afundă mai bine pumnii încleştaţi în buzunarele paltonului scămoşat şi coti la stânga în întuneric, încercând să rememoreze harta oraşului. privi clădirile înşiruite de-a lungul străduţei, realizând că oraşul se pierde în spatele ei şi singurul lucru pe care-l poate face e să meargă unde o conduc paşii.

ar fi vrut să se oprească undeva, să caute pe un zid o plăcuţă cu numele străzii, dar picioarele ei se-ntoarseră brusc, făcând-o să se dezechilibreze. în încercarea de a-şi regăsi stabilitatea, îşi trimise o şuviţă ieşită din coc înapoi după ureche şi privi uşa lăcuită din lemn roşiatic în faţa căreia se afla. „Serendipity”, scria cu litere subţiri, înflorate. întredeschiderea şi curiozitatea o făcură să îşi întindă mai întâi gâtul ca să poată vedea interiorul. dincolo de uşa masivă se întindea un hol cu măsuţe pe care erau înşirate obiecte vechi, de la vaze de porţelan pline cu flori al căror miros umplea camera la cutiuţe muzicale care aşteptau să le fie întoarsă cheiţa.

singurul zgomot era cel produs de tocuri, aşa că se grăbi spre capătul culoarului, unde se afla o altă uşă. în comparaţie cu rigiditatea celei dintâi, aceasta era o adevărată artă. în mijlocul cadrului de trandafiri sălbatici era sculptat un arbore înalt, la baza căruia erau hârtii maronii în formă de frunză care probabil fuseseră prinse în ramuri cândva. acum doar una singură se mai ţinea într-un bold şi cuvintele scrise de-a lungul nervurilor îi atraseră atenţia: „ceai la ora 5”. apăsă clanţa şi intră. lumina puternică o orbi pentru câteva secunde, apoi realiză că întregul perete din faţa ei era format din sticlă. afară se putea zări acelaşi copac reliefat pe uşă, cu o ultimă frunză căzând.

camera era mică, iar tapetul cu model floral aducea o nuanţă de primăvară. nu existau ornamente sau mobilă. era o cameră goală. se învârti pe câlcâie cu gândul să plece, dar în spatele ei nu mai era nicio uşă, ci o masă. el o aştepta în faţa unei ceşti de porţelan pe care o rotea nervos pe farfurioară, la fel de nervos cum îşi mişca şi piciorul. ridică ochii şi îi zâmbi.

- te aştept de la cinci. ai întârziat. dar nu mai contează, eşti aici acum.

capitolul 2. propriu-zis, sunt doar trecut, prezent şi viitor.

← hot chocolate.  „pari genul de tipă care aleargă după păsări.”

simţea gustul sărat al apei de mare. se ridică brusc şi tuşi violent, timp în care părul murdar îi căzu de-o parte şi de alta a feţei rotunde. îl scutură şi pe el de nisip, apoi se uită în jur. plaja avea o culoare mizeră, dând semne că noaptea trecută plouase. sau poate dimineaţa devreme. îşi scutură mâna cum făcea în mod normal pentru a-şi aduce cadranul ceasului lângă încheietură. nu-l mai avea. ridică instinctiv ochii spre cer ca să caute soarele. era înnorat.

remarcă ironic faptul că fusese singură de fiecare dată când era înnorat. sau poate niciodată norii nu apăruseră când fusese cineva lângă ea. era prima dată când se gândea la varianta asta. poate că era un fel de femeie a vremii ale cărei emoţii se regăseau în cer şi în coloana de mercur din termometre. poate de asta nu se plângea prea des de frig sau de cald, pentru că toate erau cum voia ea. „neah.” o bufni râsul.

un val o trezi la realitate când o pocni cu putere peste tălpi. ţipă ascuţit şi-şi trase genunchii la piept, cum nu mai făcuse de mult timp. văzu cum nişte pescăruşi aterizară la câţiva metri de ea. se ridică încet şi se îndreptă cu paşi mici către ei. îşi luară zborul, ceea ce o făcu instinctiv să alerge după ei, deşi ştia că nu se mai întorc. se opri, îşi duse mâna la tâmplă şi crezu că i se preling lacrimi pe obraji. sau poate era doar ploaia.

− becks.  „pari genul de tipă care cedează.”

i se spusese cândva că numai frustraţii dezlipesc etichetele sticlelor de bere şi-i împărtăşise şi lui gândul acesta la un moment dat, apoi râseră împreună uitându-se la propriile sticle care păreau să pozeze nud în faţa lor.

„am chef de ceva nebunesc.”

deveniră brusc serioşi. deşi era miezul zilei, localul era întunecat. o ţinea de talie, în timp ce ea scorojea neatentă rămăşiţele de hârtie de pe sticla verde pe care o golise doar pe jumătate. nu se uitau unul la altul, nu făceau asta prea des. vorbiseră o groază, cum fac doi oameni care se reîntâlnesc după mult timp şi-şi amintesc cât de apropiaţi au fost cândva. amândoi păreau că vor cu adevărat să repare ceva.

nu ştiu exact cum era el atunci şi chiar dacă l-aş întâlni astăzi, acum, tot nu aş şti. dar ea se simţea aiurea. uneori ştia ce să spună, alteori nu; indiferent de motiv se poticnea în propriile cuvinte, lăsând frazele neterminate.

dar nu şi acum.

„bine, ce vrei să facem?”

el nu-i răspunse. doar o sărută.

→ (????)  „pari genul de tipă care ştie să ţină pe cineva lângă ea.”

m-am săturat să vorbesc la persoana a III-a. uite, putem face un pact. nu mă iubi. sau nu mă iubi acum, când nu sunt gata să fiu mândră de faptul că mă iubeşti. mie mi-e frică de cuvântul ăsta. nu ţi s-a părut niciodată că e al dracului de greu de pronunţat până la momentul în care o faci prima oară, iar apoi se lipeşte parcă de tine şi nu mai vrea să-ţi dea drumul şi tu nu poţi pleca atunci când vrei pentru că e ca un lanţ greu cu care eşti legat de o persoană care nu te mai vrea şi care a uitat să-ţi dea nenorocita aia de cheie ca să te descătuşezi? şi atunci tu încă te mai agăţi de acel cineva, deşi e impropriu spus pentru că nu te agăţi, lanţul ăla încă te cară după acea prezenţă pe care ai iubit-o cu toată fiinţa ta, pe care ai adorat-o din toate unghiurile ei, pentru care ai rupt barierele ca pe nişte foi de proastă calitate şi-aştepţi şi tot aştepţi ziua aia de după ploi şi-atunci îţi vei da seama că ploile au fost bune, că ploile ţi-au umezit lanţul, că lanţul a ruginit, că a rămas din el doar praful, că eşti eliberat?

doamne.

nu vreau să tai cărnuri ca la abator aici, deşi nu sunt nici grădinăreasa care să-ţi umple curtea cu toate florile posibile. aş umple paragraful ăsta cu multe „nu”-uri, dar ar fi clişeic. sunt doar un fel de puzzle neîntregit cu piese pierdute, puse alandala, colorate prost, tăiate greşit, dar aşa sunt. ai nevoie de timp ca să înveţi cum să faci puzzle-ul ăsta. o să te chinui o vreme, cel mai probabil. o să te enervezi. o să-mi spui că-i greu şi că nu te aşteptai la asta, poate. o să spui că „aia nu se potriveşte cu asta” şi vei avea dreptate uneori chiar dacă îţi voi spune că nu e aşa.

dar nu vreau să existe lanţul ăla.

outro: (...) doar pare.