Ce
formă are dragostea?
Ca
un cerc, se mai rostogolește, se mai zăpăcește. Dar poate să fie și pătrat,
când ai capul în colțuri.
notă: pe aici e nişte ficţiune
Mi s-a părut sadic faptul că nu ţi-ai luat
niciodată lucrurile când ai plecat. M-ai lăsat cu şifonierul plin de cămăşi
care îţi păstrau umbra. Primul lucru pe care am încercat să-l fac, ştii care a fost?
Le-am spălat. Am vrut să te scot din ele şi m-am simţit ca şi atunci când
bunica a chemat preotul să alunge spiritele rele din casă pentru că avea
halucinaţii. M-am întrebat pentru câteva momente dacă nu cumva o moştenesc.
Îţi
spuneam la un moment dat că mi-e frică să nu fiu tocmai eu frunza care se
hrăneşte cu gena aia ruptă, crăpată sau cum mama mă-sii o fi, că nu sunt în
stare s-o peticesc. Şi tu ai zâmbit şi m-ai luat în braţe, iar eu m-am simţit
în siguranţă, chiar dacă ştiu prea bine că n-o să fiu niciodată în siguranţă.
Voiam să plâng pentru că simţeam că ăsta e scopul meu în viaţă, dar ştiam că
dacă plâng eu se vor aduna toţi norii deasupra mea şi o să-nceapă furtuna şi
m-am ferit. Mai presus de toate, am încercat să te feresc pe tine de furtună,
să ascund norii în mine, să-i strâng în palme şi să-i transform în vată de
zahăr ca să fie totul bine. Dar nu a fost.
Bunica mea era o femeie minunată, îmi pare
rău că nu ţi-am povestit niciodată despre ea şi despre cât de stricătoare
puteam să fiu acum doişpe ani. Deşi tot ce făceam era să tund păpuşile pe
vremea când ea se lupta în camera alăturată cu suturile de pe scalp, primul
lucru pe care-l pot spune despre ea e că a luptat. Aveam cinci ani şi o auzeam
plângând, ţipând, implorând. Dar simţeam cum luptă, ştiam că face din firul de
care se agaţă o frânghie şi speram ca, într-o zi, s-o găsesc iarăşi în tindă,
aşteptându-mă cu o farfurie cu pesmeţii ăia pe care nu voiam să-i mănânc.
 |
| tumblr-ul, unde toţi ne găsim pacea interioară or shit like this |
După ce ţi-am spălat cămăşile, am uitat
efectiv de ce am făcut asta. Încercam să caut în ele ceva uman, dar le simţeam
reci şi tari, din cauza apretului şi a gerului de ianuarie. Atunci te-am urât
cel mai tare. Aş fi vrut să am putere să te urăsc mai mult. Când toate fricile
s-au adunat şi s-au închegat în coşmaruri, am început să dorm singură. Era ca şi
când mă luptam singură cu o armată de chestiuţe adunate în capul meu, un fel de
Alice care bea din sticluţa aia de creştere şi trebuie să calce toţi supuşii
reginei ca să ajungă la ea. Mi-era greu la început, dar când am realizat că eu
sunt cea care cutremură pământul mi-am dat seama că nimeni în afară de mine nu
e responsabil pentru trecut şi prezent şi, mai ales, pentru viitor. Şi de ce să
mă uit să văd câte vise urâte am măcelărit când pot să creez materialul genetic
pentru tot ce o să urmeze.
Dar nu ţin toate de mine. Mi-am aranjat
frumos cutiile şi flacoanele pe masă. Mă pregătesc pentru altă zi în care o
să-mi fie frică să mă ridic din pat, altă zi în care mi se pare că îndes pe gât
în jos mai multe pastile decât mâncare. Ştiu doar că dincolo de pat şi de medicamente
e muuultă treabă de făcut.
Unde vreau să ajung? Am deviat probabil
destul. Am simţit mai multe tipuri de iubire decât mi-aş fi dorit. Ne-aş
plictisi pe amândoi să înşir clişee legate de iubiri dureroase şi alte lucruri
asemănătoare. Nu voiam decât să-mi mulţumesc că ai mai întors o dată capul, să
vezi dacă-s toate bune şi frumoase-n capul meu.
Nu mai vreau să am capul în colţuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu