caut model pentru tras cu arcul

"Looking at you,

I suddenly wished

That my hands did more

Than ruin everything I touch."

— Atrophy

i.

S-a uitat peste umăr speriat, apoi s-a întors brusc, fără să-mi dea ocazia să-i memorez chipul înroşit.

Nu-mi mai amintesc dacă ningea sau dacă deja îmi îngheţau lacrimile. Mi-am băgat mâinile în buzunar şi m-am întors, începând să merg în direcţia opusă, fără să ştiu încotro mă îndrept. Simţeam cum se adună tot cerul în capul meu tunându-şi gloria în cea mai dureroasă migrenă pe care o avusesem până atunci. Am încercat să dau la o parte frigul de pe faţă, fără să reuşesc altceva în afară de a mătura câţiva centimetri de piele de pe obraz. Începusem să mă întreb de unde căpătasem atâta forţă de a răni într-o singură zi.

ii.

Nimic nu are legătură cu tine. Micuţul tău palat e în siguranţă, în străfundurile oceanului de pământ pe care le-ai adunat de-a lungul anilor fără să te gândeşti măcar o singură dată să iei lopata şi să-ţi sapi groapa; de fapt, niciodată nu ţi-ai dat seama că nu ai un palat, dar n-am putut să-ţi stric bucuria. Pământul e pământ, împarţi cu el ploaia şi arşiţa, iar sufletul tău mizerabil o să ajungă tot acolo cândva.

Dar tot ce e aici nu are legătură cu tine şi nu a avut niciodată. Chiar dacă ai fost aici, eu sunt cea care a fost acolo. Dacă îmi pare rău? Regret chiar. Regret fiecare secundă în care m-am uitat în ochii tăi şi regret fiecare cuvânt care mi-a alunecat de pe limbă, fie că băusem, fie că nu.

Niciodată n-ai fost cine trebuia să fii. Şi niciodată nu vei fi.

iii.

-    Aş vrea să-ţi dau doar un motiv pentru care te urăsc.

-    Te ascult.

-    Ascultă fără să te opreşti pentru că îmi place atât de mult să tac.

Paula Bonet

iv. 

Florile se uscaseră pe noptieră. Buchetul stătea nedesfăcut de cinci zile şi nu mă îndurasem să-l pun în apă. Cu fiecare rază de soare care ajungea dintre jaluzelele prăfuite la bobocii rozalii, simţeam fiecare petală urlând de durere. Cred că speram în sinea mea să-i fie tot atât de sete încât să bea laptele pe care-l lăsasem în frigider şi expirase înainte.

Ştia că nu-mi place rozul.

Ştia că nu-mi plac nici florile.

v. 

sunt atâtea detalii pe care nu le priveşti atent atâţia şerpi care se încolăcesc dedesubtul tău atâta ură care zace-n tăcerea asta de fier atâtea zile în care am încercat să-mi spăl păcatele pentru tine atâtea balanţe pe care n-am mai putut să le echilibrez atâtea umbre pe care n-ai reuşit să le pui în sac şi să le arunci din mine atâtea minciunele pe care le-am împărţit după ce le-am at prin zahăr pudră ca să ne crească mustăţi dulci atâtea răni pe care le-ai bătătorit atâta praf ridicat în trecere atâtea lucruri nespuse pe care

ţi le voi spune când voi fi acasă

dar nu voi mai fi niciodată acasă

vi. 

Şapte zile, şapte păcate.

Am avut nevoie de o săptămână ca să mă agăţ de lustră şi s-o fac să-mi cadă în cap.

Poate a fost mai puţin de o săptămână sau poate a fost mai mult, poate plecase sau încă mai reuşea să mă cuprindă cu braţele, acesta rămâne secretul meu.

Ştii, sunt secrete care încearcă întotdeauna să iasă din cutiile lor. Ca nişte urşi bruni pe care-i ţii în cuşcă:

se vântură neliniştiţi la început şi caută o portiţă, o scăpare, indiferent cât de fragilă;

apoi îi cuprinde disperarea, lovesc, se lovesc;

apoi se uită spre cer şi soarele le zâmbeşte printre gratii;

apoi se aşază în fund şi se liniştesc;

cam ăsta e sfârşitul.

vii. 

Au trecut anii peste papa şi l-ai păcălit şi tu; nici acum nu ştiu cum, dar papa te-a iubit din tot sufletul şi încă te mai iubeşte. Au trecut anii peste bunica şi încă te mai iubeşte. Peste toţi au trecut anii, dar nu şi peste mine.

viii. 

„Papa iera un om dulşie ca o zaharicală şie ţi se tăpea pi vârfu limbei… dar iera şi-un om care îi cetea pe şeilalţi ca şi când ar fi făst un ogar… înse oamenii pot fi păcăliţi uneori foarti uşor, dragii mei puişori, foarti uşor… cum l-o păcălit Aristide pe papa, nişiodată nu mi-am dat cu sama prea bine, dar vă pot spuni şe mi-o povestit el… ”

ix.

Bunica obişnuia să ne spună aceeaşi poveste iar şi iar şi iar şi ne iubea de parcă am fi fost copiii ei, deşi noi îi spuneam „bunica” nu pentru că ne era rudă în vreun fel, ci doar pentru că tot satul o cunoştea pe baba Maranda. Le spusese poveşti tuturor, dar nouă ne spunea cea mai frumoasă poveste dintre toate şi ne pusese să jurăm pe coada pisicii cu blana morcoveaţă că rămâne secretul nostru. Îi aud vocea şi acum ieşind dintr-o cutiuţă a minţii, răguşită ca un gramofon, începându-şi povestea la fel, de fiecare dată:

x.

Ne-am cunoscut când lumea s-a împuţinat şi cercurile magicianului s-au unit într-un lanţ; am alergat pe-aceeaşi şosea fără să ne prindă din urmă vreun tir până când am ajuns la calea ferată, iar de la calea ferată spre bunica am sărit bariera şi mi-am rupt pantalonii preferaţi. Dar n-are-a-face. Mă pierdusem undeva pe drumul dintre casa mea şi restul vieţii care mi se derula în faţa ochilor: zebre, elefanţi, lei în cuşcă şi ponei, ştiam că venise circul în oraş. Venea rareori, dar atunci uitam că sunt doar un copil care nici măcar nu putea să scuipe în chiuvetă după ce se spăla înainte de culcare pe dinţi fără să se ridice pe vârfuri. Probabil acesta e şi motivul pentru care uitam să mă lipesc de tocul uşii pe 1 septembrie şi să văd cât am crescut în ultimele trei luni. Circul nu dădea reprezentaţii numai în oraş; toţi cei la care visam se întâlneau pe tavanul mansardei la care dormeam şi făceau toate giumbuşlucurile atunci când mami şi tati nu se uitau.

Ne-am cunoscut aşadar într-o zi care putea să fie şi de vară, şi de toamnă. Putea la fel de bine să fie frig şi cald, şi viscol şi caniculă, că nu-mi amintesc nici măcar ce culoare aveau pantalonii pe care i-am rupt.

Ne-am cunoscut când lumea era mingea aia din cauciuc roşu căreia îi spuneam „Oceanul de trandafiri” şi cu care spărgeam câte un geam de la câte un vecin, în ordine alfabetică, o dată pe săptămână, marţea.

xi. 

Caut model pentru tras cu arcul.

Cel vechi a fost alungat înainte să înţeleagă de ce fuge. Mai bine să-i cunoşti povestea înainte să te oferi:

___________________________________

                xii.

tip: acum citeşte invers; e al douăsprezecelea ceas, dar nu e încă târziu.