afaceri (sau poveşti ascunse în pungi de plastic)

Se chinuia să şteargă ultimul pahar cu picior dintre sutele care îi trecuseră prin mână când îşi văzu chipul în sticla argintată a vitrinei în care se ţineau băuturile. Nu-şi prindea părul decât acasă, dar de când clienţii începuseră să se plângă că găsesc în pahare fire lungi, arămii, părul răvăşit ce-i acoperea jumătate din spate stătea acum răsucit într-un coc dezordonat.

Nu lucra acolo decât de vreo şase luni, iar părul şi-l prindea de trei. Imaginea îi era alterată de sticlele de vin din spatele vitrinei, dar asta nu o împiedica să-şi vadă oboseala strângându-i-se pe faţă, nici zulufii pe care îi drăcuia de fiecare dată şi nici pe bărbatul cu geacă de piele îndreptându-se spre bar. Se întoarse pe călcâie să-i ia comanda şi nu putu să nu remarce arcada sângerândă. Scoase apoi un pahar mic şi îl umplu cu rom.

- Probabil ar trebui să te întreb ce bei, dar probabil tu eşti tipul pe care îl caută Klaus.

- De ce m-ar căuta tocmai pe mine?

- Pentru că ai ditamai gaura-n cap şi nu bei nimic.

- Sunt cu maşina. Şi cu nevastă-mea.

Klaus era probabil un punct de conexiune între mulţi oameni care se ascundeau în spatele întunericului, dar pentru ea, Klaus nu era decât un simplu client a cărui comandă trebuia s-o onoreze în fiecare seară. Pentru Klaus, ea nu era decât o gagică frumuşică venită din provincie ca să-şi continue studiile şi care încerca să se întreţină singură. Sau cel puţin, aşa credea ea.

Totuşi, Klaus nu vorbea niciodată cu celelalte barmaniţe şi nici nu călca în local dacă ea nu era acolo. Avea o precizie extraordinară omul ăsta; ajungea la 23.18 şi se aşeza la a doua masă de la geam, privind de fiecare dată întunericul timp de 4 minute. La 23.22 ridica mâna, lăsându-şi scaunul pe spate şi aşteptând să-i fie luată comanda. Niciodată nu venea până la bar, dar ea realiză că bacşişul pe care îl lasă este egal cu numărul paşilor pe care îi face de la bar către masa lui.

În seara aceea, Klaus puse capăt ritualului, venind la 23.00. Se duse val-vârtej către ea, împiedicându-se de o masă la care stătea un cuplu, vărsând ceştile de cafea.

-Uită-te, dom’ne, pe unde mergi!

- Nu se bea cafea seara.

Încercă să-şi ascundă un zâmbet când Klaus ajunse la bar, dar nu reuşi. Klaus era însă prea preocupat ca să se sinchisească.

The Kindsor Knot - Robby Cavanaugh

- Astă seară o să mă caute cineva. Îi dai 50ml de rom. Probabil îl va refuza. Nu contează, îl faci să bea romul ăla. Şi după, îl trimiţi la masa mea.

- De unde o să ştiu cum arată?

- Te descurci tu, întotdeauna te descurci, spuse el, prinzându-i bărbia între degetul mare şi arătător şi etalându-şi zâmbetul perfect.

Trecură 43 de minute până când cel pe care îl aştepta Klaus îşi făcu apariţia.

- Trebuie să bei asta. E rom.

- Nevastă-mea e într-o sacoşă. Bine, ce-a mai rămas din ea.

Dezvăluirea acestui detaliu nu avu efectul scontat, aşa că bărbatul bău dintr-o înghiţitură conţinutul micului pahar şi apoi ceru o sticlă de şampanie.

- Dacă tot am venit până aici, ar trebui să sărbătorim. Ştiu unde-l găsesc. Tu adu şampania aia şi două pahare.

Să o ţii pe nevastă-ta într-o pungă de plastic, afară, noaptea, după un drum destul de lung probabil, însă terminat cu bine, trebuie să fie într-adevăr un prilej excepţional de a scoate de la răcoare o şampanie de calitate. Fata se duse în depozit şi scoase din frigider o sticlă de Perrier-Jouët. Luă două pahare şi dădu să se îndrepte spre masa lui Klaus, dar acesta o aştepta pe un scaun înalt, la bar, numărând un teanc de hârtii verzi pe care îl împărţi în două jumătăţi; una o băgă în buzunar, iar cealaltă o lăsă pe tejghea.

- Unde e…?

Privi în jos, spre pantofii de lac ai lui Klaus, observând astfel pata de sânge proaspăt care contrasta cu podeaua de lemn de pin şi măseaua căreia bărbatul îi dădea cu piciorul.

- Ai făcut o treabă bună astă seară, îi zâmbi el. Ţi-am lăsat bacşiş. Când o să începi să faci mai mulţi paşi în lumea mea, o să vezi cum curge bănetul la robinet când vrei să faci baie.

Îşi adânci mâinile în buzunarele pantalonilor şi nu le scoase decât când deschise uşa, pe care o lăsă să se trântească cu zgomot în urma lui.

Boxele azvârleau nişte note asemănătoare „Fast Car”-ului lui Tracy Chapman, dar destul de diferite.

- Proaste remixuri mai fac şi ăştia, spuse fata, în timp ce se deschise sticla de şampanie şi începu să bea.