L-am cunoscut pe
David acum nu mai ştiu câte zile. Pot să spun simplu „cândva”. La prima vedere
era doar un alt tip cu o barbă neîngrijită care se holba la mine în timp ce
beam cafeaua. N-a fost nevoie să intru la psihologie ca să mă învăţ să citesc
oamenii. Oamenii sunt foarte uşor de manevrat dacă îi ţii sub observaţie fie şi
puţin timp. Totuși, el avea un ceva ce n-am putut să citesc. Mi-a zâmbit, i-am
zâmbit, m-am întrebat în gând ce fac, dar am continuat să îl privesc, apoi
mi-am mutat privirea în ceaşca de pe măsuţa lăcuită din faţa mea.
Îmi plăcea să
vin acolo, era un local retras şi vintage, unul dintre preferatele mele de când
începusem anul I. Cafeaua era printre cele mai bune pe care le băusem vreodată,
chiar dacă era scumpă şi dacă nu-mi permiteam să vin chiar zilnic, în ultima
săptămână îmi făcusem un program; renunţasem la multe capricii ca să pot să vin
să beau o sută cincizeci de mililitri din amestecul ăla care m-a nenorocit. Era
ceva ce mă atrăgea la bistro-ul acela şi nu puteam să mă ţin departe de el prea
mult timp.
Se auzea ditr-o
boxă „Madness” de la Muse. M-am uitat iar la tip. Avea cu el o carte, a rupt o foaie,
a scris ceva pe ea, apoi l-am văzut chemând chelnerul.
- Domnul de la
masa aceea mi-a spus să vă dau asta.
Vai. Un tip
old-school. Încep să cred că niciodată n-am rezistat mărunţişurilor ăstora. Mă
bufnea râsul, dar m-am abţinut. Figura mea de femeie fatală într-un corp încă
necizelat s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Începuse chiar să-mi placă tipul, avea ceva
cald în fizionomie, împrăştia ceva asemănător cu siguranţa. Îmi amintea de
proful drăguţ cu care aveam primul curs, că eram pe cale să întârzii şi că
amestecul din ceaşcă începuse să se răcească.
„Cafeaua îi face
pe bărbaţi să se trezească mai devreme. Ce-ai zice dacă m-aş trezi mâine
dimineaţă mai devreme?”. Avea un scris mignion, fin, parcă pusese o oarecare
tandreţe în caligrafierea acelor câteva cuvinte. Părea un adevărat impuls de
moment. Rupsese o bucăţică dintr-o carte de Asimov, o ediţie de lux; mi-am spus
că tipul chiar e nebun să strice o asemenea carte pe mine.
Mi-am muşcat
buza pâna am făcut-o să sângereze, privind fix figura concavă de hârtie
tipărită pe-o parte din mâna mea. Nu ştiam de fac, dar acum ştiu sigur că nici
măcar nu gândeam. Mi-am scotocit buzunarele, am găsit un pix, dar nu mai aveam
loc pe marginea de filă pe care mi-o pasase. Hârtia de sub ceaşca de cafea era
pătată, dar mirosea frumos a espresso. Uram, în principiu, cafeaua tare, mi se
părea greoaie, dar avusesem o noapte lungă şi urmau parţialele, aşa că aveam de
gând să mă obişnuiesc cu ea. „Să fie cu mult zahăr.”
Nu ştiu cum am
ajuns la el, dar ştiu sigur că am ratat cursul.
M-a trezit o
durere înţepătoare în clavicula stângă. Mi-am rotit gâtul de câteva ori, mi-am
masat umărul, am simţit o altă durere, m-am întins la loc şi mi-am tras pătura
pe cap. Nu ştiu nici câte ore am dormit fiindcă n-am găsit niciun ceas pe
noptieră, ceea ce m-a mirat, dar ştiu că atunci când m-am trezit era noapte. O
lampă în formă de lotus răspândea lumina unui bec cu balon de sticlă într-un
colţişor al camerei. Mă aşteptam să-l găsesc lângă mine, dar partea lui încă îi
păstrase temperatura corpului. Am căutat ceva să mă îmbrac, am găsit un pulover
de-al lui, m-am dus la baie. Nu mă demachiasem, aşa că am început să-mi curăţ
urmele de rimel.
M-am dus în
dormitor şi am încercat să-mi aduc aminte cum am petrecut ziua, dar n-am
reuşit. Mi s-a făcut foame tot căutând o puncte negre pe tavanul camerei lui,
aşa că am căutat bucătăria.
Instinctul m-a
făcut să nimeresc din prima, ca şi când aş fi ştiut exact unde să merg. De
fapt, subconştientul meu ştia, doar că eu nu-moi Am găsit pe masa mare de
marmură o cană de cafea. Lângă ea, alt bileţel, de această dată scris pe o
hârtie îngălbenită, veche. „Cheile - în cutia de cafea. Rămâi aici, te sun eu.
Găseşti cafeaua gata când te trezeşti mâine, aşa că mai bine te-ai culca acum.
David”
David. Numele
nu-mi suna cunoscut, nu-l mai auzisem. Nici măcar nu-l întrebasem cum îl cheamă
cu o seară înainte. Sau îl întrebasem şi uitasem şi asta...?
Mă uitam cruciş
la acel pătrăţel plin de scrisul acelui David. Aducea un pic cu buclele
caligrafice ale tipului neras din bistro, dar avea ceva diferit, de data asta
ceva dur, aspru. Am căutat cutia de cafea şi am găsit cheile de la apartament.
N-aveam de gând să rămân, dar era prea târziu să plec la trei dimineaţa
dintr-un apartament străin şi să mă trezesc singură într-un oraş la fel de
străin. M-am hotărât să-mi beau cafeaua şi să rămân trează până vine el, ca
să-mi aducă aminte ce s-a întâmplat. Mă tot chinuiam să reconstitui, dar
memoria mea îmi refuza încercările disperate. Mi-am băut cafeaua cu sorbituri
lungi şi rare, până când s-a răcit, dar nu mi-a păsat. Începusem să realizez că
totul fusese o greşeală. Faptul că mintea mea eşua în a-mi da flashback-urile
de care aveam atâta nevoie mă enerva. Aveam de gând să mă uit pe fereastră
mâine dimineaţă, să văd unde sunt, să-mi caut telefonul şi să o sun pe Diana să
vină să mă ia. Bucureştiul era oraşul ei, ştia fiecare colţişor.
Nu ştiu cum am
adormit iar.
Şi nu ştiu nici
cum m-am trezit a doua zi.
Şi nici a treia.
Şi nici dacă au
mai fost alte zile după aceea.
Şi nici cum am
ajuns în ziua asta, care poate fi la fel de bine şi a doua şi a treia şi a
patra şi a suta. Nu-mi aduc aminte să fi adormit sau să mă mai fi trezit, deşi
am vaga senzaţie că sunt aici de o veşnicie că deja cunosc fiecare centimetru
pătrat din apartament.
încercat să plec
dimineaţă, dar uşa era încuiată. Am început să-mi simt pieptul cum se zbate.
Brusc, mi-am adus aminte de chei. am alergat în bucătărie să le caut. Se
potriveau, le-am răsucit în broască în toate modurile posibile. Uşa nu s-a
clintit.
Mi-am căutat
geaca, era aruncată prin living. Mi-am luat telefonul, am căutat repede numărul
Dianei, am fugit în dormitor, am tras draperiile. „Apelatul nu poate fi
contactat.” Ceaţă. Doar ceaţă, o ceaţă care nu-mi permitea să văd nimic.
În bucătărie,
cafeaua era din nou pe masă.
"Ficţiunea este o înfrumuseţare a vieţii." (Bukowski)
3 comentarii:
Ce ma enervati cand elaborati o super proza si dati cu bata-n balta spre final. :( Doar daca nu vrei ca finalu' sa fie o metafora... Lamureste-ma si pe mine. Ce sa cred despre povestirea asta? Inteleg eu un pic ce ai vrut tu sa faci aici si apreciez, e foarte bine construit la nivel de limbaj si de idei, doar ca... Fa-o trimitere la ceva anume de la inceput sau las-o naratiune fara mesaj pentru initiati pana la final.
Păi Mărioară, cafeaua e mereu pe masă. De fiecare dată când "mă" trezesc, aşteaptă aburindă în bucătărie. Nu cred că poate fi ceva metaforic, pur şi simplu... nu trebuie luat ca un final. :)
Ai folosit simboluri si ai creat o alegorie (cafeaua, tipul pe care de abia daca il cunosti, dar care iti controleaza viata, cheia etc.). Doar ca ai inceput-o ca pe o naratiune propriu-zisa, adica mi-ai dat impresia ca o sa se intample ceva concret. Ai pornit de la ceva strict si ai ajuns la o generalizare, de aia am fost un pic zapacita la final. :/ Mai astept proze de la tine, totusi. Sunt 100% tu. :))
Trimiteți un comentariu