invitație la cafea

L-am cunoscut pe David acum nu mai ştiu câte zile. Pot să spun simplu „cândva”. La prima vedere era doar un alt tip cu o barbă neîngrijită care se holba la mine în timp ce beam cafeaua. N-a fost nevoie să intru la psihologie ca să mă învăţ să citesc oamenii. Oamenii sunt foarte uşor de manevrat dacă îi ţii sub observaţie fie şi puţin timp. Totuși, el avea un ceva ce n-am putut să citesc. Mi-a zâmbit, i-am zâmbit, m-am întrebat în gând ce fac, dar am continuat să îl privesc, apoi mi-am mutat privirea în ceaşca de pe măsuţa lăcuită din faţa mea.

Îmi plăcea să vin acolo, era un local retras şi vintage, unul dintre preferatele mele de când începusem anul I. Cafeaua era printre cele mai bune pe care le băusem vreodată, chiar dacă era scumpă şi dacă nu-mi permiteam să vin chiar zilnic, în ultima săptămână îmi făcusem un program; renunţasem la multe capricii ca să pot să vin să beau o sută cincizeci de mililitri din amestecul ăla care m-a nenorocit. Era ceva ce mă atrăgea la bistro-ul acela şi nu puteam să mă ţin departe de el prea mult timp.

Se auzea ditr-o boxă „Madness” de la Muse. M-am uitat iar la tip. Avea cu el o carte, a rupt o foaie, a scris ceva pe ea, apoi l-am văzut chemând chelnerul.

- Domnul de la masa aceea mi-a spus să vă dau asta.

Vai. Un tip old-school. Încep să cred că niciodată n-am rezistat mărunţişurilor ăstora. Mă bufnea râsul, dar m-am abţinut. Figura mea de femeie fatală într-un corp încă necizelat s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Începuse chiar să-mi placă tipul, avea ceva cald în fizionomie, împrăştia ceva asemănător cu siguranţa. Îmi amintea de proful drăguţ cu care aveam primul curs, că eram pe cale să întârzii şi că amestecul din ceaşcă începuse să se răcească.

„Cafeaua îi face pe bărbaţi să se trezească mai devreme. Ce-ai zice dacă m-aş trezi mâine dimineaţă mai devreme?”. Avea un scris mignion, fin, parcă pusese o oarecare tandreţe în caligrafierea acelor câteva cuvinte. Părea un adevărat impuls de moment. Rupsese o bucăţică dintr-o carte de Asimov, o ediţie de lux; mi-am spus că tipul chiar e nebun să strice o asemenea carte pe mine.

Mi-am muşcat buza pâna am făcut-o să sângereze, privind fix figura concavă de hârtie tipărită pe-o parte din mâna mea. Nu ştiam de fac, dar acum ştiu sigur că nici măcar nu gândeam. Mi-am scotocit buzunarele, am găsit un pix, dar nu mai aveam loc pe marginea de filă pe care mi-o pasase. Hârtia de sub ceaşca de cafea era pătată, dar mirosea frumos a espresso. Uram, în principiu, cafeaua tare, mi se părea greoaie, dar avusesem o noapte lungă şi urmau parţialele, aşa că aveam de gând să mă obişnuiesc cu ea. „Să fie cu mult zahăr.”

Nu ştiu cum am ajuns la el, dar ştiu sigur că am ratat cursul.

M-a trezit o durere înţepătoare în clavicula stângă. Mi-am rotit gâtul de câteva ori, mi-am masat umărul, am simţit o altă durere, m-am întins la loc şi mi-am tras pătura pe cap. Nu ştiu nici câte ore am dormit fiindcă n-am găsit niciun ceas pe noptieră, ceea ce m-a mirat, dar ştiu că atunci când m-am trezit era noapte. O lampă în formă de lotus răspândea lumina unui bec cu balon de sticlă într-un colţişor al camerei. Mă aşteptam să-l găsesc lângă mine, dar partea lui încă îi păstrase temperatura corpului. Am căutat ceva să mă îmbrac, am găsit un pulover de-al lui, m-am dus la baie. Nu mă demachiasem, aşa că am început să-mi curăţ urmele de rimel.

M-am dus în dormitor şi am încercat să-mi aduc aminte cum am petrecut ziua, dar n-am reuşit. Mi s-a făcut foame tot căutând o puncte negre pe tavanul camerei lui, aşa că am căutat bucătăria.

Instinctul m-a făcut să nimeresc din prima, ca şi când aş fi ştiut exact unde să merg. De fapt, subconştientul meu ştia, doar că eu nu-moi Am găsit pe masa mare de marmură o cană de cafea. Lângă ea, alt bileţel, de această dată scris pe o hârtie îngălbenită, veche. „Cheile - în cutia de cafea. Rămâi aici, te sun eu. Găseşti cafeaua gata când te trezeşti mâine, aşa că mai bine te-ai culca acum. David”

David. Numele nu-mi suna cunoscut, nu-l mai auzisem. Nici măcar nu-l întrebasem cum îl cheamă cu o seară înainte. Sau îl întrebasem şi uitasem şi asta...?

Mă uitam cruciş la acel pătrăţel plin de scrisul acelui David. Aducea un pic cu buclele caligrafice ale tipului neras din bistro, dar avea ceva diferit, de data asta ceva dur, aspru. Am căutat cutia de cafea şi am găsit cheile de la apartament. N-aveam de gând să rămân, dar era prea târziu să plec la trei dimineaţa dintr-un apartament străin şi să mă trezesc singură într-un oraş la fel de străin. M-am hotărât să-mi beau cafeaua şi să rămân trează până vine el, ca să-mi aducă aminte ce s-a întâmplat. Mă tot chinuiam să reconstitui, dar memoria mea îmi refuza încercările disperate. Mi-am băut cafeaua cu sorbituri lungi şi rare, până când s-a răcit, dar nu mi-a păsat. Începusem să realizez că totul fusese o greşeală. Faptul că mintea mea eşua în a-mi da flashback-urile de care aveam atâta nevoie mă enerva. Aveam de gând să mă uit pe fereastră mâine dimineaţă, să văd unde sunt, să-mi caut telefonul şi să o sun pe Diana să vină să mă ia. Bucureştiul era oraşul ei, ştia fiecare colţişor.

Nu ştiu cum am adormit iar.

Şi nu ştiu nici cum m-am trezit a doua zi.

Şi nici a treia.

Şi nici dacă au mai fost alte zile după aceea.

Şi nici cum am ajuns în ziua asta, care poate fi la fel de bine şi a doua şi a treia şi a patra şi a suta. Nu-mi aduc aminte să fi adormit sau să mă mai fi trezit, deşi am vaga senzaţie că sunt aici de o veşnicie că deja cunosc fiecare centimetru pătrat din apartament.

încercat să plec dimineaţă, dar uşa era încuiată. Am început să-mi simt pieptul cum se zbate. Brusc, mi-am adus aminte de chei. am alergat în bucătărie să le caut. Se potriveau, le-am răsucit în broască în toate modurile posibile. Uşa nu s-a clintit.

Mi-am căutat geaca, era aruncată prin living. Mi-am luat telefonul, am căutat repede numărul Dianei, am fugit în dormitor, am tras draperiile. „Apelatul nu poate fi contactat.” Ceaţă. Doar ceaţă, o ceaţă care nu-mi permitea să văd nimic.

În bucătărie, cafeaua era din nou pe masă. 

"Ficţiunea este o înfrumuseţare a vieţii." (Bukowski)