ce s-a mai făcut, ce s-a mai scris

absenţa asta îndelungată i se datorează unei, ei bine, cărţulii. pot să încep prin a spune că întotdeauna m-am uitat cruciş la toţi cei care spuneau "scriu o carte" (încă o fac/ voi face). acum am făcut mişto de mine, ca să spun aşa. şi am făcut atâta mişto de mine încât am scris o cărţulie la mişto.

ce e şi mai mişto e că îmi place cum a ieşit per total, chiar dacă îmi stârneşte nişte amintiri asdfghjkl nu contează.

nu intru în detalii şi nu mă detaliez; am scris-o pentru că am scris-o, pentru că a meritat s-o scriu, pentru că mi se părea ceva drăguţ şi simplu şi a meritat fiecare palmă peste frunte, tastă pocnită, nervi făcuţi, chin de aranjare şi muuuuulte alte lucruri de care îmi va aminti tot ce-a însemnat scrierea ei.

chiar dacă nu o să o văd niciodată pe hârtie, chiar dacă probabil n-o voi mai deschide multă vreme, mă bucur s-o am... aici.

o să vedeţi pagini ale ei, pe parcursul timpului.

chestie d-asta lungă

oh hai că toate blogurile au chestia asta de sfârşit de an şi vreau să stau şi eu puţin să-mi bat capul cu ce am făcut anul ăsta mai pe fugă aşa puţin deci probabil că o să uit o groază de chestii pe aici  păi nu ştiu cum să încep dar deja am început - toate bune deci - dar cred că anul ăsta o fost tare drăgu şi putea să fie şi mai drăgu dar fiecare după cum poate şi eu una cred că am încercat să fac tot ce-am putut ca să fie aşa bunuţ nu pot să mă plâng de el aş fi puţin ipocrită să fac asta şi-n plus ce fu fu şi se dusă chiar dacă nu în totalitate dar şi aici mai încerc şi meh, se poate şi mai bine dar măcar încerc anyway anul ăsta m-am simţit mai bună şi totuşi mai rea am luat nişte decizii importante şi le-am luat greşit sau corect şi în cazul unora probabil nu voi afla niciodată dacă au fost greşite sau corecte dar nu e bai poate poate mai există o speranţă nu ştiu m-am simţit mai implicată în multe prietenii şi am încercat să refac legături cel puţin acum pe final şi sunt mândră de ele pentru că toate au acel ceva aparte pentru că prietenii mei sunt nişte oameni speciali pe care ţi i-ai dori alături toată viaţa şi aş vrea să smulg promisiunea asta de la ei cum că vor fi mereu acolo dar uneori nu e nevoie de cuvinte apropo am învăţat că trebuie să las lucrurile să vină să curgă să accept unele chestii şi să lupt când e nevoie să lupt nu ştiu uneori am simţit pe moment că aş fi putut să fac mai mult dar s-a dovedit mai târziu că a fost bine şi puţinul ăla făcut şi am realizat aşa că trebuie să laşi oamenii să-şi vadă propriile greşeli şi să-şi comenteze singuri deciziile ca să le poată pune în balanţă şi să afle dacă au fost bine luate sau nu şi nu mai ştiu ziceam că sunt mândră că am lângă mine oameni speciali de multe ori am avut impresia că se duce totul de râpă că totul e fad aşa şi cam palid şi că n-are rost să mă tot chinui şi după aceea am realizat că spun prostii şi că am nevoie de unii oameni chiar dacă sunt încăpăţânaţi şi au orgoliul cât casa chiar dacă au gura spartă şi uneori gândesc înainte să vorbească am nevoie de ei sunt o altă piesă din puzzle-ul ăsta imens care sunt eu am nevoie de amprenta lor asupra mea nu ştiu nici acum parcă nu sunt toate roz şi e mult de muncă pe toate planurile şi încerc chiar încerc şi am plâns de multe ori de nervi când nu mi-a ieşit ceva cum am vrut de frustrare de frică de toate sentimentele astea amestecate şi făcute terci pentru că asta sunt eu uneori o epavă uneori un super-om şi da frate mă laud pentru că sunt şi vreau să fac totul bine şi să fie bine chiar dacă asta înseamnă că sunt obsedată de control ei bine obsesia asta vine din dorinţa de a nu îi pierde pe cei pe care îi iubesc pentru că sunt total conştientă că îi vreau într-un loc bine stabilit în viaţa mea nu altundeva şi mna, e greu şi cred nu de fapt ştiu că am rănit mulţi oameni anul ăsta şi nu meritau şi pe alocuri adevărul a rănit cel mai tare dar adevărul e bun adică merg pe principiul că oricât de nasol ar fi să auzi o groază de chestii care dor şi toate cele mai bine să le ştii decât să fii minţit şi uite aşa poţi să iei o decizie - cunoscând foarte bine persoanele în cauză şi întrebându-te dacă ai sau nu nevoie de ele nu ştiu nu îmi propun să fac ceva anume anul ăsta pentru că niciodată nu îmi ies planurile şi în plus nu mă văd prea departe pe niciun plan da ştiu sunt super-optimistă dar nu mă văd pentru că nu e nimic care să mă facă să mă simt aşa că nu ştiu nu îmi doresc nimic pe anul ăsta orice vrea să vină să mă lovească să mă lovească şi o să parez sau nu şi mna fiecare după posibilităţi hai că am scris destul şi mă duc să mă plâng cuiva că mă doare capul baftă pupici şi un an nou ca shaorma fără să vă îngraşe la mulţi ani etc etc

când spui miubire

te gândeşti că păsările îşi clatină aripile invers
     şi înoată pe spate sau
că ploile bat dinspre pământ spre cer
     şi udă norii transformându-i în ceaţă sau
că stelele decolează de pe pista din Seattle
     şi aterizează pe tabloul de smoală de deasupra noastră sau
că stâncile cresc pe floarea de colţ
     şi ea îşi munceşte frunzele ca un prometeu cu sânge verde sau
că ferestrele sunt scheletul unei case
     şi fiecare geam oglindeşte pereţii imaginari necroiţi încă sau
că soarele se învârte în jurul nostru
     şi luna îi trimite câte un plic de lumină în fiecare zi sau
că tot aerul ăsta ne inundă plămânii la propriu
     şi trebuie să respirăm mai multă apă sau
că vârful munţilor ne-mpunge vârful arătătorului
     şi el sângerează râuri de ape minerale sau
că ne culcăm ca să visăm atunci când ne trezim
     şi să putem fi treji când avem ochii închişi sau
că lacrimile ne vin din colţurile buzelor când începem să râdem
     şi înaintează ca o armată spre ochiii fericiţi sau
că eu am părul scurt
     şi ţie ţi-a crescut barba

pentru că noi facem totul pe dos de când
cu miubirea asta

fericire e (exerciţiu)

fericire e când "sunt" devine "suntem" fără să am nevoie de alchimie ca să transform tot praful
în două litere ci doar de altă şosea de vertebre care să-mi ţină gâtul prins în aer dacă vreau
să plâng ştiu că nu m-ai lăsa să plâng sau cel puţin aşa cred sau, şi mai puţin decât puţinul ăla,
aşa vreau să cred în tine să te las să faci tot ce vrei cum vrei pentru că eu nu pot acum pentru
că am nevoie de alte articulaţii ca să mă mişc alte noduri ca să mă leg altă piele ca să mă schimb
ştiu că un şir indian de cusături fire lipici şuruburi stau la coadă şi aşteaptă cuminţi instrucţiuni
încerc să le las să-şi construiască acolo casa în care vom locui când cicatricea va dispărea şi
fâşiile roşii de zebră umană se vor înnegri şi se vor preface în păsări călătoare ce ne vor căra
greşelile în găleţi de metal ca pe moloz şi noi vom continua să ne gâdilăm nasurile cu gâtul în
timp ce creşte iarna în noi prin noi peste noi pe sub noi şi copacii îşi dezvelesc ramurile gata
de alte tăieturi şi frunze foşnite în morile de vânt totuşi te las pe tine să coşi nasturii lipsă
de pe omul ăsta de zăpadă obosit aproape topit de-atâtea radiaţii aproape înnegrit de-atâtea
focuri călcate în picioare

//
fericire e când te citesc doar ca să te scriu pentru că ştiu că mă priveşti scriind
şi vezi trecutul cum zboară pe lângă păsările negre

David Litchfield, "Remedies Ahead"

________________________________

Nu ştiu câtă fericire emană textul ăsta, dar eu sunt fericită că l-am scris.

sleepless.

   Ar trebui să dorm. Îmi tot cade o şuviţă pe faţă şi o tot dau peste cap şi îşi reia cuminte poziţia, aşa că o las în pace. În câteva ore am test la chimie şi dacă mă întrebi ceva acum din amărâtele alea de două lecţii pe care le-am avut de învăţat, m-ai pierdut. Dar n-o s-o faci pentru că nu poţi, aşa că şi eu o să dorm liniştită după ce scriu. Cred.

   Am avut o zi lungă şi nu spun asta pentru că n-am dormit (de obicei dorm; de la două la patru ore după amiaza, ca un prunc, ca un buştean, ca un ce vrei tu). Mai ales după ce beau ceva. Da' azi n-am dormit, frate, şi mâine iar o să mă rog tuturor sfinţilor pe care îi ştiu să stea proful de istorie pe scaun şi să nu mă vadă când pun capul pe bancă. Da' nu contează asta.

   Mă înnebuneşte atât de tare faptul că a mai trecut un an din viaţa mea, un an d-ăla plin în care ai parte de toate asdfghjkl-urile posibile, încât le-am spus alor mei că nu mai vreau să-mi ureze "la mulţi ani" de la anul pentru că simt că îmbătrânesc. Şi mă simt obosită şi fragmentată şi împrăştiată şi greşesc şi încerc să le fac pe toate bine şi mă enervez când nu-mi ies şi plâng şi sunt frustrată ca o copiliţă de doişpe ani care nu şi-a băut laptele ca să-i crească dinţii puternici şi intru cu capul în toate naţiile de nori cunoscute, după care intru cu el în pereţi şi mă doare şi văd negru şi tot nu mă opresc, mă, nu mă opresc, nu m-am oprit niciodată din a face fix cum vor picioarele să calce şi cum vor degetele să trosnească şi nici n-o să mă opresc, pentru nimeni, pentru nimic, pentru că oamenii sunt aiurea, am învăţat asta şi am învăţat că pe oameni îi pierdem uneori şi imediat după ce i-am resuscitat, pentru că, pana mea, asta-i viaţa şi viaţa merge înainte şi eu nu vreau, poate vreau să mă întorc, poate asta e ceea ce-mi doresc cel mai mult chiar dacă e bine sau dacă e rău, chiar dacă e o prostie şi am auzit astă seară o afirmaţie de genul cum că oamenii care nu acceptă pierderile au o formă de nebunie, dar la dracu', nu poţi să accepţi tot ce ţi se bagă pe gât tot pentru că eşti om, ştii, şi nu vrei să pierzi şi urăşti să simţi că ai eşuat, că nu eşti destul, că n-ai fost niciodată sau că poate eşti dar tu nu vrei să vezi asta pentru că nu contează decât o persoană sau două sau mai multe şi ştii foarte bine la ce mă refer pentru că şi tu ai pierdut şi ai ţipat şi-ai plâns şi te-ai întrebat de mii de ori cum faci să ieşi din rahatul ăsta şi te-ai întrebat de ce dracu e viaţa aşa cu tine, dar nu e numai cu tine, e cu toţi, chiar dacă tu nu ai văzut asta atunci, cineva ţi-a stors o lămâie-n ochi şi, ce, pana mea, ştiu un tip care are o groază de stupi şi face multă miere super duper bună şi ai putea să te duci să cumperi şi poate nu ştiu, poate ajută, pe mine nu mă ajută mereu, dar încerc şi asta e important, încerc pentru că mă bucur că sunt aici, aşa ruptă, aşa peticită, lipită, scotchificată sau cum vrei să-i spui, asta sunt pentru că asta au făcut oamenii din mine, toţi cei care mi-au suflat fie şi numai o singură dată în ceafă, şi-au pus amprenta asupra mea, am preluat ceva de la ei, fie că am vrut sau nu şi sunt o adevărată relicvă, un jurnal de călătorie scurtă poate, de şaişpe ani şi-un pic început într-o zi de joi şi mă simt ca o carte răsfoită de sute de perechi de palme, care încă încearcă să nu se fărâmiţeze pe la colţuri fiindcă vezi tu, colţurile sunt cele mai importante, chiar dacă poţi trăi fără ele, chiar dacă poate tu nu scrii până în colţul caietului tău eu o fac pentru că am multe de spus, am o grămadă de lucruri de spus, de desenat, de arătat, fiindcă mintea mea a umblat creanga mult şi eu am lăsat-o să umble, ba desculţă, ba în capul gol, nu mai contează acum, important e că încă umblă şi îi place şi e cel mai bun explorator pe care îl cunosc chiar dacă n-a plecat niciodată la mai mult de două sute de km probabil de oraşul ăsta plin de praf şi de oameni aspri cărora le e frică să te privească-n ochi şi să-ţi spună adevărul, dar asta nu e numai greşeala lor, e şi greşeala ta pentru că tu n-ai fost în stare să faci nimic să-i schimbi, n-ai fost în stare să laşi nimic în urma ta, iar eu nu vreau să fac asta, frate, vreau să las fie şi-un fir de păr pe toate străzile pe care merg şi chiar îmi promit că începând de joi o să las un fir de păr pe toate străzile pe care calc, să fie acolo un amărât de semn că m-au purtat paşii pe unde m-a purtat şi capul, dar nu vreau numai atât, vreau să fac multe, vreau să fac atât de multe, vreau să las şi să dau, să ofer tot mai mult şi tot ce pot, chiar şi pentru cine nu merită, pentru că dacă n-o fac eu n-o vor face nici alţii şi vreau să dau un impuls, un zvâc, o ceva, orice, oricui, nu contează, să mi-aduc aminte, cândva, că am făcut un bine sau un rău, dar că l-am făcut din dragoste, pentru că aşa am simţit, pentru că aşa am crezut că e bine, pentru că am încercat să mă gândesc cum să fac să fie bine şi o să încep să ţin un carneţel cu toate lucrurile pe care încerc să le ofer şi o să mă apuc să scriu şi-n cartea mulţumirilor pentru că am atâţia oameni cărora trebuie să le mulţumesc că sunt aici, aşa obosită cum sunt, aşa uitucă şi dusă cu pluta încât n-am încheiat tot monologul ăsta cu pereţii şi o să fac tot ce-mi propun şi de data asta îmi fac timp, îmi fac timp pentru toate ca să le pun în ordine şi ca să fie în ordine sau măcar aşa cum mă taie pe mine capul să fac, să mă bucur, de tot ce am, de oamenii pe care îi am alături şi mă iubesc şi pe care îi iubesc la fel de mult sau poate nu şi trebuie să le arăt că îi pot iubi mai mult, fără să-i rănesc, fără să-i mai distrug, doar să am grijă de ei ca de nişte păpuşi din porţelan de care ţi-e milă să te atingi, să mă bucur de ploaie, de ceea ce scriu, de întâlnirile cu oameni noi, de cercul de literatură şi de minunatul Garage al lui Andrei, de venirea iernii, de sărbători, de vacanţa scurtă, de cărţi, de super multe cărţi, de blogul ăsta care creşte în sufletul meu, de toate realizările mele, de brazi, doamne, vreau atât de mult o creangă de brad acum, de o cafea din aia trei în unu şi de un ceai bun, să mă bucur de fiecare îmbrăţişare, de fiecare sărut, de fiecare om care trece pe lângă mine fără să mă cunoască şi care nu-mi dă atenţie, să mă bucur de steluţa pe care am găsit-o azi pe stradă, de toate chestiile micuţe pe care le am pe-aici prin jur şi pe care nu le văd pentru că sunt prea ocupată să fiu pesimistă, să mă bucur de patul care s-a răcit de când mă aşteaptă să mă culc, pentru că acum e momentul să fac toate astea, pentru că dacă nu acum, atunci când, când mama naibii dacă eu stau şi pierd timpul gândindu-mă la cât de vraişte sunt toate în viaţa mea şi la ce om dezordonat pot să fiu, probabil ultimul om de care te-ai putea îndrăgosti pe lumea asta, dar asta sunt eu (cred că am mai spus, e, nu mai contează acum) şi aici pun punct pentru că eu sunt eu şi totuşi eu e un subiect despre care doresc să discut numai cu mine şi cu alter-ego-urile mele ca să vedem ce-i de făcut de-aici înainte.

   Gata, m-am potolit. Tot ce îmi doresc de ziua mea e un ou fiert. Un ou fiert m-ar face fericită.

sângele nu curge întotdeauna la sfârşit

"Red Tea" - altingfest

"Mă uit în sus, sunt printre stele,
stele reci ca picioarele mele" (Alexandrina - "Aproape")

străzile sunt roşii
felinarele fosforescente luminează apusul
sau poate e invers
soarele mi-e frate când îl văd murind în fiecare seară
renăscând din propria carne arsă ca o pasăre phoenix
aceeaşi care a dat foc avioanelor din hârtie
răpite de vânt

îmi construiesc aripi din vieţile oamenilor pe care îi iubesc
şi-ntreb cerul dacă Icar ar fi mândru de mine
mă agăţ de-o ramură ca să mă urc fără scară
la tavanul de care se-agaţă toţi aştrii când cresc
dedesubt oamenii mă privesc făcându-şi cruce
ei nu înţeleg că eu n-am înnebunit, nu
eu sunt acelaşi om dintotdeauna
ei sunt cei cărora le e frică de înălţime
eu sunt doar fetiţa căreia îi e frică de întuneric

zgomotul monezii aruncate de un trecător trezeşte norii
şi începe ploaia
auzi la el,
vrea să-mi decidă şirul vieţii dând cu banul

dublet (exerciţiu)

"Reţii numai întunericul, femeia mea distantă,/
şi din privirea ta, uneori, ţărmul temerii iese la lumină." (Pablo Neruda)

Alva Bernadine

azi ţinem împreună spirale de viaţă-n palmă
avem o mie două sute şaptezeci şi trei de vieţi
dintre care au rămas suflete bătrâne să ne sufle-n lanterne
s-au împărţit în secunde aşezate-ntre cearşafuri şifonate şi reci
câte un colţ de stâncă o stea arsă un cer de cenuşă
mâine totul o să dispară sub ceaţa de becuri
suntem înconjuraţi de conturul unui cerc de gheaţă
congelaţi între viaţă şi moarte
iar lumina din şemineuri ni s-a stins
în stern plămânii îşi ţin respiraţia
trăgând cu ochiul la uşile întredeschise
vrei să fugi să te ascunzi să plângi
vreau să te urmez să te fărâmiţez între degete
să te împrăştii prin pat ca pe cenuşă

aş fi vrut să fiu eu cel ce renaşte din propriile oase
mor de sute de ori pierzându-mi coasta din care te ridici
de fiecare dată când mă alungi şi te întorci
fără să spui nimic fără să ceri nimic
izbindu-te de mine ca valul în piatră roasă

doar praful rămâne din mine
şi vocile noastre - un ecou al becurilor arse



______________

Mulţumesc, Raluca, pentru această provocare (chiar grea, dacă stau să mă gândesc la timpul petrecut în faţa tastaturii).

de vânzare, locuinţă gratis

Screenshot - (500) Days of Summer

am mii de străzi în faţă
un labirint de vieţi
nu ştiu unde duce
nici măcar una

numai case şi şi vânturi şi chipuri
oameni trişti îngânduraţi rupţi de sufletul lor
la numere impare stau
cei care-şi spun poveşti de dragoste
înainte să adoarmă
păcat că vorbesc cu propriile umbre
unii poate plâng sau mor de foame sau îngheaţă
privind prin geamurile nespălate
câte iubiri pot trece pe stradă

la numerele pare au mai rămas doar câţiva bătrâni
ei şi-au trăit fericirea cât au putut
dar au murit odată cu verigheta desperecheată
lăsată în sicriul putrezit deja
restul locatarilor îşi bântuie lacrimile unii altora
dezgolindu-şi dinţii ca nişte lupi hămesiţi doar
ca să poată ţipa
şi strângând apoi buzele pentru a încuia
cuvinte înăuntrul laringelui înroşit cu fierul
îi aud din stradă cum tac şi tac atât de tare
am scos uşa din balamale când am încuiat
şi-am pus un afiş cu "de vânzare, locuinţă gratis"

o milă de vânturi îmi bate obrajii
uscând ultimele fărâme de ploaie
iar eu

am mii de străzi în faţă
un labirint de vieţi
nu ştiu unde duce
nici măcar una

"n-am la mine reacţii azi"

"Sor-ta îi scrie Moşului, că vrea două păpuşi, dar dacă nu are bani poate să îi cumpere şi una (pauză). Zi mă şi tu ceva."

"N-am."

"Ce n-ai, mă?"

"N-am reacţii azi."

Cine ar putea?

Nu, stupidă întrebare. Eu nu pot. Eu nu sunt genul de persoană care să vrea să fie văzută plângând, cerşind mila din priviri, dând telefoane peste telefoane, pentru că, ei bine... nu sunt eu asta. Dar eu nu mint. Eu nu mă ascund, eu nu spun lucruri în avans, eu iau decizii cântărind totul. Eu nu manipulez şi nu mă prefac, poate astea sunt dezavantajele mele.

Dezavantajul meu e calmul, dezavantajul meu e că-mi pasă întotdeauna prea mult.

Mă cunoşti prea bine şi totuşi nu mă cunoşti deloc pentru că eşti prea laş s-o faci.

stivă despre întuneric (5 paşi)

#1.
sub pupilă am ascuns o găleată de smoală;
soarele a dărâmat-o, m-a orbit

#2.
un filament bâzâie isteric ca musca
o muscă defilează într-un ultim dans al morţii
o moarte trăgând cortina şi închizând lumina

#3.
înăntrul becului e un pat de sticlă
pe care s-a aşezat un licurici
lipsa de oxigen l-a făcut s-adormă şi aripile
i-au acoperit torsul incandescent

#4.
steaua pe care am prins-o în pânza de nailon
era făcută din plastilină aşa că mi-am încălzit palmele
dându-i din căldura mea şi subţiind-o cât o aţă
dar s-au rupt colţurile; am încercat s-o ascund
într-un borcan de gem, dar am făcut întuneric pe cer

#5.
pe undeva prin mine e un întrerupător
i s-au îmbâcsit articulaţiile până la reumatism
cineva a venit să cotrobăie printre coaste cu o lanternă
l-a găsit a făcut lumină
şi-a descoperit o găleată un filament un licurici un borcan
şi toată lumina pierdută pe drumuri de iarnă târzie

Kings Of Leon - "Because of Times" cover

mi-aş pune capului roţi

hai să pedalăm
să nu mai treacă pe lângă noi
decât toamna şi frunzele căzute şi gânduri
pe care le-am ascuns cândva
                         când

nu mai aveam cutii goale în beci
poate erau toate pline de dulceaţă
mi-am spus că bunica le-ar încurca fiindcă
ochelarii i se aburesc a iarnă şi sclipesc a stele
nu mai vede
va pune pe pâine ideile din sticlele de bere sigilate
în mijlocul primăverii în care te-am pierdut
pentru a nu ştiu câta oară jucând baba oarba
                                          dar

afară bate vântul ridicând alt praf de pe saltele
dormim sub nucul bolnav de noi şi de vieţile noastre
deschid ochii doar ca să te ating
                               doar


mi-aş pune capului roţi
să mi-ajung gândurile rele din urmă

scurt.

Eşti fericit?

Înainte să răspunzi repezit cum o faci în fiecare zi, du-te şi deschide fereastra; ştiu că probabil plouă şi că abia aştepţi să-mi azvârli cuvintele vulgare ce-ţi răsună până în străfundurile minţii pentru că te-ai udat şi crezi că le voi accepta bucuroasă ca pe un os, dar eu o să-ţi mulţumesc, o să-ţi spun că n-am nevoie de ele şi te voi pune să priveşti iarăşi pe fereastră, să taci şi să mă asculţi. Încearcă să te uiţi în bucătăria bătrânei din blocul de vis-a-vis. Ţi se pare întunecată? Nu, nu-i din cauza norilor care au căsăpit cerul, ci din cauza faptului că nu şi-a mai plătit factura la lumină de trei luni şi compania a luat în sfârşit decizia să-i deconecteze firele, ca unui bolnav în comă renegat de rude în patul mizer de spital.

A intrat acum. Din dulăpioarele agăţate pe pereţi scoate o ceaşcă din porţelan îngălbenit şi un ibric înnegrit. Pentru că probabil nu vezi ce mai ascund cele două dulapuri care îşi transformă uşiţele în paravane pentru ochii tăi, îţi pot spune eu: câteva furculiţe de plastic, o singură lingură de inox, un castron, o oală şi o tigaie. Şi nişte hârtii. Facturi peste facturi, toate neplătite. De-aia sunt caloriferele reci, de-aia nu se mai aprinde becul. De-aia televizorul e invadat de purici care încearcă să spargă ecranul Teletext-ului de vârsta ta şi a nepoţilor ei pe care nu ştie dacă îi are. Cum nu ştie de altfel nici unde îi sunt copiii sau dacă au ce mânca sau dacă nu cumva au un acoperiş din carton deasupra capului.

Aragazul bătrânei îţi aminteşte probabil de aragazul bunicii tale de pe vremea când era tânără. Alături, pe masă, şade o duzină de pachete de chibrituri umede, dar încă suficient de uscate cât să aprindă un foc. „Depinde ce fel de foc”, îşi spune bătrâna în fiecare dimineaţă, „foc «de căldură» sau foc «de vânt»”. Alege focul „de căldură” în fiecare dimineaţă, blestemându-şi de fiecare dată laşitatea.

Priveşte în gol câteva secunde, probabil tu nu vezi decât cum rămâne cu băţul de chibrit arzând între degete pentru câteva secunde. Vezi apoi cum tresare uşor când focul îi mângâie pielea, dar singura mişcare pe care o face e să-şi tragă mâneca puloverului ponosit mai aproape de căldură.

Poţi să închizi fereastra, ţi-a intrat apa-n casă.

Acum răspunde-mi: eşti fericit?

hamartia

Mă urmăreşte ideea asta de hamartia. Adică, ştii tu, ai momente în viaţă în care te tot gândeşti că acel cuţit clişeic s-a înfipt în torsul tău şi că nu-l mai poţi scoate. Sau că sabia lui Damocles stă fix deasupra privirii tale şi tu eşti înrădăcinat prea mult sau prea bine în locul tău de pe lumea asta şi nu-ţi poţi scoate efectiv picioarele din ţărâna adunată între degetele de la picioare. Ceea ce vreau să spun e că toţi facem greşeli, mai mari sau mai mici. Greşelile ne definesc într-un fel sau altul, pentru că sunt mărcile alegerilor pe care le facem, ale reacţiilor pe care le avem şi aşa mai departe. Vreau să-ţi spun că eu am făcut o groază de greşeli, dar nu regret niciuna dintre ele, poate pentru că aş ştiut că de fiecare dată când voi călca strâmb, îmi voi pune oasele gleznei într-o ordine mai bună, ştii ce zic?

***

- Dada.

- Eh, vezi cum ajungem noi să ne certăm degeaba? Eu spun ceva, tu nu îmi dai dreptate; cum să nu ne certăm?

- Evident că n-o fac. De ce ţi-aş da? (râde)

- Deja m-am obişnuit.

- Mda, adică de ce să mai încerci, oricum eu nu ştiu decât să mă cert. (râde)

- Mda, binecunoscuta ironie a care nu face decât să complice lucrurile.

Dacă l-aş mai privi o singură dată, i-aş râde în faţă; n-ar fi frumos din partea mea, n-am ajunge nicăieri, niciodată n-ajungem. Mi-arunc ochii asupra poliţei de la intrare, îmi iau ţigările şi bricheta şi plec lăsându-l în bucătărie cu aceeaşi privire secată de amintiri. N-avem amintiri, avem doar momente risipite între certuri, desperecheate şi disperate, cerând unei ultimi frânturi din noi să le ia în braţe şi să le ocrotească.

E prea cald ca să nu fie praf, prea devreme ca să fie aglomerat, prea multă vară ca să am timp să mă întorc acasă. Ştiam unde să mă duc, deşi biblioteca era ultimul loc în care încercam să-mi găsesc refugiu în ultima vreme. Ştiam că trebuia oarecum să mă leg de oameni şi să trag cu dinţii de orice persoană care-mi ieşea în cale. Vladislav îmi ceruse un preţ când îşi dădu acordul pentru externare: să îmi ţin întotdeauna un lasou cu mine şi să mă agăţ de oricine îmi stă în cale. Mi se părea o prostie, dar abia aşteptam să scap de Jeanette, Yvonne şi toate celelalte nebune de pe secţie. Deşi ele purtau „halatele” mai des decât mine, aveau colege de cameră. Rezerva mea era la capătul holului, alături de celelalte care aparţineau aşa-numitelor „femei-necunoscut”.

„Femeile-necunoscut” sau „femeile-fără-caz”, dintre care făceam şi eu parte, erau cele pe care doctorul Vladislav nu le putuse diagnostica. Şi, deşi mie mi se părea un dobitoc şi jumătate, restul secţiilor erau chiar pline, pentru că se auzea că Institutul începuse să-şi ţină pacientele la subsol. Revenind la majoritatea colegelor mele de breaslă, nu le cunoşteam. Nu ieşeau niciodată din rezerve sau, dacă ieşeau, nu o făceau cât eram noi, restul, pe holuri. Nimeni nu ştia cine sunt. Nimeni nu le ştia poveştile. Nimeni nu încerca să deschidă uşile camerelor în care se aflau şi să vadă măcar dacă mai trăiesc. Nu văzusem nicio asistentă intrând acolo în timpul zilei, iar Vladislav nu venea niciodată să ne vadă, ne chema pe toate în biroul lui.

Dacă Vladislav ar fi fost gras, atunci ai fi zis că are un motiv să nu se mişte până la etajul trei, unde ne aflam noi. Dar doctorul care venea să ne viziteze o dată la două săptămâni (sau mai bine zis, pe care îl vizitam la două săptămâni în cabinetul de lângă intrarea în Institut) era înalt şi uscăţiv, cu pielea palmelor şi mustaţa îngălbenite de la ţigările Camel pe care le ţinea în buzunarul de la piept. Deşi niciodată nu l-am văzut fumând, am considerat că nu o face de faţă cu noi pentru că nu avem voie, dar noi fumam întotdeauna ţigările pe care soţul Yvonnei le trimitea prin poştă, aşa că n-am înţeles de unde atâta pudoare.

Institutul „Hemingway” de Boli Mintale pentru Femei era o ditamai casă, împărţită pe etaje care adăposteau pacientele în funcţie de gradul de dificultăţi pe care îl presupunea îngrijirea lor. Etajul la care mă aflam eu era ultimul, supranumit şi „crema de lapte”, din cauza pijamalelor imaculate şi a cămăşilor de forţă, aşa-zisele „halate”, greu de diferenţiat unele de altele.

Ştiam prea bine ce-am făcut ca să ajung acolo. Şi ştiam la fel de bine că nu voiam să mă mai întorc. Aşa că în momentul în care am realizat că-l pot păcăli destul de uşor pe Vladislav, m-am hotărât să fac pe blânda pisicuţă care-şi linge rănile şi să îi fac jocul. Biletul de externare a venit după şaisprezece luni de pastile pisate şi ascunse în tablia patului, în cuiele rebătute în perete, în dozele prizelor şi-aşa mai departe. Obosisem şi trebuia să mă duc acasă.

Să-l conving pe Vladislav că m-am vindecat de boala pe care el n-o cunoştea a fost floare l-a ureche. Îmi ascundeam ironia şi îmi puneam sângele la încălzit doar ca să ies dracului din spitalul ăla de nebuni.

Hamartia: Cuvânt originar din greaca veche, se referă la o greșeală fatală cauzată de ignoranță, pe care o făcea, de regulă, eroul din tragediile grecești, eroare ce ducea la începutul decăderii lui.

Pe John l-am întâlnit în prima mea săptămână de „libertate”, când citeam Times într-o cafenea de pe malul Tamisei. Se împiedică de masa mea, dărâmându-mi cafeaua intenţionat şi făcând apoi orice ca să obţină o a doua întâlnire. Şi deşi nu a obţinut-o, ne-am reîntâlnit.

Nu am mai intrat în aceea cafenea, nu am mai citit Times, am renunţat la cafea. A fost o chestie din aia pe care ţi-o pune destinul în faţă şi n-ai cum s-o ocoleşti, deşi tu nu faci nimic pentru a o primi. Aşa că am considerat că dacă a trebuit să se întâmple, s-a întâmplat. I-am zâmbit pentru a doua oară, cu aceeaşi ironie pe care o văzuse pe chipul meu şi-n prima zi.

Totuşi, John nu mă întrebase nimic despre trecutul meu şi nici eu nu dădeam semne că vreau să vorbesc. Nu ştiam nimic despre el şi nici nu voiam; era de ajuns să ştiu că pot să-mi pierd timpul cu el şi să nu mă plictisesc. Mergeam împreună peste tot, de la cafenele ascunse în colţurile necunoscute ale oraşului, până la spectacole de Operă şi reprezentaţii de pian.

Toate ca toate, dar până la ironia mea; pentru că fără ea, n-aş fi avut nimic acum şi chiar aş fi înnebunit între atâtea ţicnite în azilul ăla. Mi-am păstrat sângele rece şi răbdarea ironizându-i pe cei din jur, iar ei nu s-au supărat niciodată. Iar dacă au făcut-o, nu mi-a păsat pentru că nu îmi păsa de ei. Nici nu ştiu cum mi-am păstrat calmul, fiindcă încă îmi mai simt palma dreaptă transpirând, ca şi când ar vrea să se pregătească pentru bătălie.

Am coborât în faţa bibliotecii şi am intrat, fără să pierd vremea. I-am arătat cardul bibliotecarei, m-a întrebat dacă mă poate ajuta, i-am spus că mă descurc, mi-a zâmbit, m-a recunoscut. Ştia că vin mereu şi citesc aceeaşi pagină din aceeaşi ediţie a aceleaşi cărţi vechi. De trei ani, învăţasem sectorul L pe de rost, iar raftul pe care o găseam pe Lee, Harper îmi stătea fix deasupra capului, aşa că nu îmi trebuia niciun efort pentru a lua volumul care mă interesa din marele şir de ediţii ale aceleiaşi „... Să ucizi o pasăre cântătoare”.

M-am aşezat alături de cartea ilustrată din anii 70 la ultima masă, departe de privirile oricui. Am căutat fără să mă mai grăbesc de această dată pagina pe care mi-o doream, dând paginile cu cea mai mare grijă pe care aş fi putut-o avea. Ajungând la 312, am privit imaginea sub care scria, cu litere cursive: „Vezi, împuşcă şi tu câte gaiţe albastre vrei, desigur da le poţi nimeri, dar ia seama: e păcat să ucizi o pasăre cântătoare.”

Am văzut o picătură înviind faţa lui Atticus şi mi-am dat seama că plâng. Încercam să şterg pata cu mâneca, dar foaia subţire se umezise. În acel moment am simţit o mână pe umăr şi m-am întors tresărind ca să văd chipul palid al lui John privindu-mă cu blândeţe.

- Dianne...

- Nu, John. Cred că e momentul să afli că am ucis o pasăre cântătoare...

haine de căpătat

avem nevoie de timp să ne dezbrăcăm de praf
trotuarele mizerabile ne-au luat în braţe şi ne-au crescut
iar acum la bătrâneţe le ştergem bălţile
în ridurile pielii crăpate de rădăcinile copacilor
mişună furnici şi viermi şi gândaci şi coropişniţe
cu toţii plozi ai pământului care ne-a crescut
dar la care nu vrem să ne mai întoarcem

avem nevoie de timp să ne dezbrăcăm de trecut
ca un şarpe boa care-şi pierde penele colorate ostentativ
o ultimă amintire se mai agaţă de ureche
un fel de cercel dintr-o perlă falsă cumpărată din bazar
totuşi mult prea drag ca să n-aibă propriul colţ
în cutia de bijuterii

avem nevoie de timp să ne dezbrăcăm de păcate
ne tapiţăm crucile cu pielea feţei
doar ca să rămânem insensibili
pentru o clipă

avem nevoie să ne dezbrăcăm de noi înşine
când nu mai avem pe noi nici măcar oasele
să ne ţină de cald

(avem nevoie să ne eliberăm puţin)

întoarcerea acasă

După ce se chinui vreo cinci minute să aprindă focul cu cele două beţe de chibrit găsite pe poliţa sobei, realiză că sunt de fapt umede şi că n-are nicio şansă. Mai repede ar fi luat foc podeaua din lemn de cedru decât beţele alea nenorocite. Începu să-şi piardă speranţa. Ironic sau nu, măcar frigiderul încă funcţiona. Nu că ar fi avut neapărată nevoie de el. Era totuşi noiembrie, toamna începuse să-şi facă deja bagajele când a simţit gerul instalat în oase şi... mna, şi-a luat tălpăşiţa.

„Măcar n-a mai fost aici să prindă zidul ăsta.” îşi zise femeia, ducându-se în bucătărie şi deschizând robinetul. Se apucă să-şi spele cele două farfurii rămase pe care le aşeza mereu la masă şi le umplea cu mâncare până când albul porţelanului nu se mai zărea deloc, în ciuda faptului că ea era singura care mai rămăsese în cabană. În timp ce apa rece ca gheaţa îi înroşea mâinile, începu să se gândească la zilele trecute. Era singurul mod în care îşi putea ţine mintea trează, pe lângă jurnalul pe care îl ţinea pe noptieră.

„Întâi noiembrie a fost fix acum şapte zile. Asta înseamnă că azi e ziua mea, asta înseamnă că mâine sunt Sfinţii. Asta înseamnă că acum şapte zile ar fi trebuit să mi-aduc aminte de cineva, dar nu mai ţin minte de cine. La fel şi pe doi. Sau să fi fost trei. Nu mai ţin minte când a murit. Ştiu că-mi vorbea de cuiburile alea de rândunele pe care le vedea numai el. Cică le-aduceau ruşii noaptea. Asta înseamnă să fii bătrân? Să uiţi? Eu am uitat ce era atât de special pe întâi. Asta înseamnă că am îmbătrânit de când sunt aici?”

- Să se ducă dracului toate astea!

O farfurie alunecă de pe marginea chiuvetei de inox şi se sparse. Femeia începu să plângă şi se duse afară să caute o mătură. Se opri în pragul uşii, conteplând cu ochii minţii priveliştea de odinioară. Pădurea de pini care-i aducea în nopţile de decembrie urletele lupilor grizonaţi de zăpada năclăită era acum flancată de un zid construit din cărămizi roase de ploaie.

Prima cărămidă căzuse din cer, într-una din ultimele zile ale lui august, pe când ea semăna fasolea pitică în partea de apus a grădinii din faţa cabanei. Izbitura o făcu să se întoarcă şi să caute sursa zgomotului. Nu-i fu greu să găsească la câţiva paşi în spatele ei o cărămidă roşcată pe care să n-o poată mişca. După ce încercă să îşi dea seama dacă bucata de lut întărit este sau nu periculoasă, îşi reluă treaba uitând de prezenţa ei, dar nu fără să fie părăsită de anxietatea care pusese stăpânire pe ea.

A doua zi dimineaţă, nici urmă de cărămidă. Asta pentru că mai erau alte sute ca ea, împrejmuind-o, fără să se deosebească cu nimic una de alta. Asemănarea o sperie. Multitudinea o sperie. Zidul în sine. El o sperie mai mult decât orice.

Din acea zi, începu să uite. Din acea zi, el nu mai venise la ea şi nu-i mai bătuse la uşă. Acum probabil că nici nu l-ar mai fi cunoscut. Nici măcar nu mai ştia cum îl cheamă. Nici măcar nu mai ştia de ce venea la ea şi stătea pe capul ei; probabil că avea foarte multă treabă la cabană şi era mult mai bine fără el acum, când putea în sfârşit să se odihnească.

Doar că mai era acel ceva care nu voia să o lase să uite. Acel caiet ajunsese în cutia ei poştală odată cu prima cărămidă, dar ea nu-l observase decât atunci când zidul îi înconjurase căsuţa de lemn. Îşi dădu seama de acest lucru când observă că, după cele câteva pagini pline de linii de dialog şi pauze, urmau pagini goale datate. Prima dată era încadrată în colţul drept al paginii, iar în mijlocul lui scria cu litere de tipar „1 noiembrie”. Iar ultimele două dintre zecile de replici adunate în cele câteva pagini pline o urmăreau în fiecare zi.

-      Avem timp.

-      Încerc să mă las de replica asta.

Se pare că a avut dreptate iarăşi: n-au mai avut timp. Părea că lumea lor se înjumătăţise, cadorisindu-l pe fiecare dintre ei cu o parte; iar ea nu-l putea ierta că luase partea mai mare. Dar nu îi părea rău. Având în vedere că îşi mai amintea nici măcar timbrul lui vocal însemna că nu era atât de important. Niciodată nu uita vocile oamenilor pe care îi credea importanţi.

-      Te pripeşti. Toată viaţa vei face asta.

-    Să mă pripesc? Nu. Dacă există vreun moment în care să mă pripesc, am vârsta la care să pot face asta. Dar n-am făcut-o niciodată. Sau poate doar o singură dată. Când te-am întâlnit.

Luă mătura pentru care ieşise şi se duse înapoi în bucătărie ca să strângă cioburile. Multe dintre ele erau prea mici, aşa că se lăsă în genunchi şi, sprijinindu-se cu o palmă de podeaua tare, începu să pună şi restul bucăţilor împrăştiate în făraş. Se întinse după un ciob mai îndepărtat, schimbând poziţia palmei şi apăsându-şi carnea cu piele încă fină pe o bucată de porţelan pe care n-o văzuse.

Durerea îi străbătu tot corpul, ca şi când toţi nervii fură atinşi în punctul lor comun. Se ridică şi dădu drumul unui jet de apă rece în timp ce îşi rupea o fâşie din rochie cu mâna rămasă liberă. Îşi scoase ciobul trăgând cu dinţii de el şi văzu cum linia vieţii îi fu înjumătăţită. Bandajă mâna, scoţând un ultim icnet, când auzi bătăi în uşa de la intrare.

„Numai pietrele ar putea să bată dincolo de zidul ăsta.”, îşi spuse.

- Vin! strigă femeia, deşi nu era prea sigură că fusese auzită; orice sau oricine era la uşă începu să bată şi mai tare.

Cu toate astea, nu se grăbea deloc să deschidă. Avea vaga impresie că nu o să mai pună piciorul în casa aia, aşa că voia să profite din plin de ultimele momente.

Era el. Acel el. Nu ştia cum îl recunoscuse, dar ştia.

Viktor Sheleg

- Aveai nevoie de astea?, spuse el scoţând din buzunarul gecii îmblănite o cutie de chibrituri.

- Acum se vine?

Un zâmbet le arcui buzele arse de vânt, iar ea îl îmbrăţişă.

- Păi, n-am venit cu mâna goală.

Îşi puse palmele peste ochii ei, nelăsând niciun fir de lumină să-i pătrundă printre degete. Auzi din apropiere un scrâşnit dintre două lemne, dar nu-l băgă în seamă. Nu simţi decât cărămizile împingându-şi răceala prin omoplaţii ei atunci când el o lipi cu spatele de zid. 

- Poţi să te întorci şi să deschizi ochii acum.

Îl ascultă şi se întoarse. Zidul dispăruse. Pădurea de pini era din nou la locul ei. Mirosul flăcărilor era însă ceva nou. Se întoarse şi îşi zări casa în flăcări.

- Ce faci?... Ce dracu crezi că faci?!

Vru să alerge şi să stingă focul, dar bărbatul îi prinse mâna bandajată şi durerea o făcu să se cutremure. Cu o zmucitură, o lipi din nou de zid; doar că acum nu mai simţea cărămizile reci în spate, ci căldura lutului care se topea şi o prindea în zid ca pe muscă neajutorată. Încercă să iasă, dar era prea târziu.

În timp ce femeia încă se zbătea în masa omogenă de clei, bărbatul scoase un walkman şi apăsă butonul care avea desenat un triunghi gri. Pentru prima oară, simţeai, datorită ecoului provocat de piesa lui John Mayer, că te afli undeva în munţi.

Se îndreptă spre fasolea pitică semănată de curând şi privi inexpresiv pământul proaspăt răvăşit. Un fir fusese atins de o scânteie care părăsise incendiul şi sărise unde văzuse cu ochii. Îşi scoase din buzunar un pachet de Camel care, după cum arăta ambalajul, te anunţa că avusese şi zile mai bune şi îşi aprinse o ţigară folosindu-se de flacăra micuţă de la picioarele lui pe care o stinse mai apoi cu talpa bocancului.

Nu se uită la ruinele cabanei; până la noapte, avea să fie numai scrum. Îndreptându-se spre locul în care femeia fusese înghiţită de zid şi îl privi pentru câteva secunde conturul corpului ei. Atunci realiză că fusese mai frumoasă decât crezuse el vreodată şi lacrimile începură să-i stânjenească faţa încă tânără. Forţându-şi ochii să privească drept înainte, îşi privi palma. Crestătura care îi înjumătăţea linia vieţii începu să-l doară şi-şi spuse că e timpul să se întoarcă acasă. Mai făcu un pas ca să fie mai aproape de zid, iar acesta se deschise pentru el, lăsându-l să treacă.

- Totul sau nimic, dragă. Eu vreau totul.

Acestea au fost ultimele lui cuvinte.

Apoi, zidul s-a strâns, prinzându-l la mijloc.

Şi lumea i-a uitat pe amândoi.

zidarul propriei coaste

sursă

avem nevoie de-o zi în care să mă dezbrac de cărămizile moarte
se lipeau de mine cu seva lor portocalie şi mă simţeam
zidită în propria carne
atunci

atunci mi-am ales o zi
fără cuvinte agăţate de tavanul văruit în alb
fără explicaţii împrăştiate peste podeaua prăfuită
fără ţipete găurite de fereastra pătată de vânt
fără zgomotul luminii unei lanterne care îmi studia
durerile

am pierdut acea zi undeva într-un morman de aburi
căzuţi lângă ceştile de cafea nespălate
al căror zahăr a rămas pe fundul îngălbenit de timp
muştele fac tumbe atent alături
dansând un vals al morţii pe un pian dezacordat

voiam să pleci/ voiam să şi rămâi
să mai îngâni o ultimă rugăciune pentru zidul golit
de sufletul rămas în palmele tale
să fii tu zidarul propriei coaste dezrădăcinate

şi uneori aş vrea să fiu
acelaşi zid
lipit de-o poezie

fugi/aleargă/du-te-vino

Amor Burakova

motto: "acum ştii că sunt ciudată; îmi pun mâna la ochi, ai 30 de secunde să fugi."

în faţă mi-e marea ţipând în ecoul asfinţitului
ca un lup ce-şi aşterne labele din dos pe stânci
şi aşteaptă cerul să-şi agaţe o monedă de nor
am întors spatele unui câmp de maci
unui vânt unei arşiţe
unei promisiuni

într-un fel
mi-am umbrit intrarea în valuri
cu propriul trunchi înăsprit de călătorii
apele n-au mai vrut să se clintească sub ochii mei

//
în faţă-mi sunt eu şi-ncerc să ating conturul palid
contrastul e palid lumina scrie cercuri prin nisip
dispar ca praful de cretă
ca o eşarfă părăsită de gâtul ei de lebădă
ca o amintire pierdută prin cutie

într-un fel
eu am plecat din calea mea trecând prin gări de ceaţă
în care trenurile erau prea matinale
ca să prind un vagon fără să fug

şi de ce să fug
dacă am toate ceasurile în buzunar?

temporale;

încercam cândva să-mi fac un şirag de gânduri despre tine
voiam să leg cumva toate cuvintele pe sfoară
până într-o zi
de curând
când am realizat că aţele se despletiseră;

///
am pierdut o găleată din plastic roşu al cărei mâner
se rupsese când aveam zece ani
pentru că voiam să fac un castel din pietrele
care îmi sfărâmaseră visele;

///
acum câteva zile mi-aş fi încuiat ţipetele în gât
înainte să se nască
pentru că îmi doream ca tu să nu le auzi şi să mă crezi
slabă;

///
cu o lună în urmă plângeam lăsând contururi pe covoare
prin fiecare cameră în care mă căraseră paşii în braţe
ca pe un copil rămas fără jucării
pentru că atunci încă mai credeam că pot
să exist;

///
azi
am încredere în rotiţele care mi se zgâlţâie prin corp
le-am lustruit şi le-am uns şi le-am pus cap la cap
sunt un ansamblu de suflet clădit din cărămizi
găsite în fiecare viaţă prin care am călcat;

///
iar pentru mâine
îmi citesc viitorul în linguriţa de numărat stropii de ploaie
şi-mi pun ceaiul la răcit lângă fereastră.

fucktherestimthebest

După ce am citit acum câteva minuţele ce-a scris Maria despre stima de sine, am simţit nevoia să scriu şi eu despre mine pe blogul ăsta, aşa cum o făceam demult, când o dădeam pe chestii d-alea în ultimul hal de patetice. Dar să-mi dau două palme, să-mi mulţumesc că m-am trezit între timp din acel somn pe care aş fi putut să-l numesc "de veci" şi - nu în ultimul rând - să-mi mulţumesc că am ajuns unde sunt acum. Adică, la dracu, I feel great these days and I am so proud of this.

Anywaaaaay, îmi trebuia o schimbare şi vara asta mi-a adus-o. Cred că de fapt nu mi-a adus doar una, dar încerc să văd totul ca pe un puzzle imens şi să nu bag în seama piesele cu umbre pe care cred că le-am aşezat anapoda; adică who cares cum sunt aşezate având în vedere că sunt aproape toate la fel, tot dracul ăla e şi tot acolo sunt şi eu ştiu că există - and that sucks sometimes. 

Cred că nici eu nu mai ştiu cât de des am tot schimbat chestii la mine, nu ştiu dacă mai mult în bine sau mai mult în rău, dar important e că nu regret nimic. Toate deciziile pe care le-am luat au fost poate mai mult sau mai puţin bune, reacţiile mele /doamne, ultima mea reacţie a fost să plâng ca un copil mare şi frustrat, dar la dracu, acum e totul super ok/ au fost mai mult sau mai puţin controlabile, iar eu, per ansamblu... am fost o prinţesică semi-suportabilă cu n-şpe mii de toane care se rotea la 180 de grade în câteva secunde. Dar acum mă simt total între, aproape că nu mai oscilez deloc, iar când o fac - sunt destul de rapidă ca să fac o cursă cu nostalgia şi să-mi primesc medalia de aur.

Cel mai nasol lucru care s-a întâmplat vara asta e faptul că simt pe deplin îndepărtarea unei persoane la care ţineam mult, and that still hurts. Şi parcă îmi lipsesc discuţiile alea total random de la trei - patru dimineaţa şi când sor-mea a fost atât de sweet ca să-mi aducă aminte de el azi dimineaţă, punându-se oarecum în postura mea... I felt awkward. Aş vrea să fac într-un fel ca să fie bine, dar încep să cred că niciodată n-a existat sinceritatea aia totală pe care eu am pus-o la bătaie, în plus fiecare tentativă de a face să fie ca înainte dă greş, aşa că am decis să nu mă mai bag pentru că... simt că nu mai am unde şi n-are rost. Mă rog, cred prea multe acum, n-am de gând să stau să răscolesc şi toate cele, nu mai vrei, nu mai vrei, e ok, e alegerea ta, life goes on, chestii d-astea.

Pe la mijlocul segmentului "cât de bună/rea a fost vara asta" se află prietenii mei care au reuşit să mă ţină în picioare, iar acest sfârşit de vară-început de toamnă îmi aduce vreo trei aniversări cu ei şi, cum zicea Roxana zilele trecute /am făcut doi ani, frăţică, parcă a trecut o viaţă/, "îmi place să număr anii frumoşi şi speciali". Chiar dacă sunt puţini, vor fi întotdeauna mai mulţi; tot pe la mijlocul segmentului, mă simt pisicoasă rău, dar un fel de dublet pisică, pentru că mă simt ca S-ul de la ying-yang-ul pisicilor.

Şiiii premiul pentru finele segmentului, intitulat "fucktherestyourethebest" revineeee mesajelor. În ultima lună parcă sunt invadată de mesaje din cea mai înaltă clasă a cute-o-şeniei absolute care îmi fac micuţul /pe bune, frate, micuţul?!/ orgoliu să roşească /whatever that means/. E fain să ştii că nu trebuie să spui cuiva ce-ţi place fiindcă te cunoaşte prea bine şi ştie cum să se împace cu tine atunci când vă certaţi, la fel cum e şi mai fain să ţi se spună într-un moment random cât de fericit faci pe cineva *well, the best feeling i have ever had*. Şi mai ales discuţiile despre tine la persoana a treia în care te prefaci că nu te prinzi şi ei bine... "cred că are tot ce îi trebuie". ;___;

Cu bune, cu rele, începe a unşpea şi parcă simt că mă urmăreşte şi vrea să-mi pună un sac pe cap şi să mă ducă într-un depozit abandonat unde să mă tortureze *nu, n-am văzut filme la duzină în ultima vreme*. And I am scared as fuck, pentru că trebuie să mă apuc de treabă şi mi-am permis să stagnez prea mult timp cu biologia pentru că tot ce îmi doresc să fac e să stau în casă când plouă şi să citesc şi să fiu ţinută în braţe - măcar de ultimele două chestii mă bucur din plin dacă ploaia nu vrea să vină. Şi aş fi vrut să pot să sărbătoresc următoarea aniversare de doi ani, dar.. meh. Las-o aşa. 

I ain't happy, I'm feeling glad
I got sunshine, in a bag
I'm useless, but not for long
The future is coming on.

migrare

- Stai, mă, serios.
- Crezi că plec undeva?
- Ai pleca?
- De ce-aş face-o atâta timp cât n-am niciun motiv?
- Şi totuşi, vine toamna.

///