dacă aşa bate vântul

dacă aşa bate vântul
eu n-am să aştept să mă înghită tornada
praful s-a lipit deja de cer
norii vor să-şi stoarcă ultima picătură de vlagă
ca să-şi spele iarăşi rufele de-asupra capului meu

am înţeles în sfârşit răvaşul ăsta
n-o să stau niciodată aici e prea frig câteodată
câteodată
plouă prin pereţii scorojiţi
se inundă patul în care mă trezesc seara şi se dărâmă toată casa
până şi lemnul grinzilor se scurge pe pielea mea odată cu ploaia
eu nu vreau să mai plângă cerul pe mine
eu nu vreau să mai plângă nimeni, îţi spuneam când căutam pete pe irisul tău
ţi-ai întors privirea şi cuvintele mele au căzut ca frunzele toamna
lovindu-se de trotuare şi de oameni ocupaţi
aşa, pur şi simplu,
iar noi
am rămas muţi unul în faţa celuilalt
dacă mi-ai fi strâns cuvintele într-un săculeţ şi le-ai fi dat porumbeilor
dacă ai fi făcut măcar asta

dacă aşa bate vântul
eu n-am să aştept să mă înghită tornada

 Cathy Daley

how 'bout

Ce formă are dragostea?

Ca un cerc, se mai rostogolește, se mai zăpăcește. Dar poate să fie și pătrat, când ai capul în colțuri.

(http://www.vice.com/ro/read/cum-se-simte-iubirea?Contentpage=2)

 notă: pe aici e nişte ficţiune

Mi s-a părut sadic faptul că nu ţi-ai luat niciodată lucrurile când ai plecat. M-ai lăsat cu şifonierul plin de cămăşi care îţi păstrau umbra. Primul lucru pe care am încercat să-l fac, ştii care a fost? Le-am spălat. Am vrut să te scot din ele şi m-am simţit ca şi atunci când bunica a chemat preotul să alunge spiritele rele din casă pentru că avea halucinaţii. M-am întrebat pentru câteva momente dacă nu cumva o moştenesc.

 Îţi spuneam la un moment dat că mi-e frică să nu fiu tocmai eu frunza care se hrăneşte cu gena aia ruptă, crăpată sau cum mama mă-sii o fi, că nu sunt în stare s-o peticesc. Şi tu ai zâmbit şi m-ai luat în braţe, iar eu m-am simţit în siguranţă, chiar dacă ştiu prea bine că n-o să fiu niciodată în siguranţă. Voiam să plâng pentru că simţeam că ăsta e scopul meu în viaţă, dar ştiam că dacă plâng eu se vor aduna toţi norii deasupra mea şi o să-nceapă furtuna şi m-am ferit. Mai presus de toate, am încercat să te feresc pe tine de furtună, să ascund norii în mine, să-i strâng în palme şi să-i transform în vată de zahăr ca să fie totul bine. Dar nu a fost.

Bunica mea era o femeie minunată, îmi pare rău că nu ţi-am povestit niciodată despre ea şi despre cât de stricătoare puteam să fiu acum doişpe ani. Deşi tot ce făceam era să tund păpuşile pe vremea când ea se lupta în camera alăturată cu suturile de pe scalp, primul lucru pe care-l pot spune despre ea e că a luptat. Aveam cinci ani şi o auzeam plângând, ţipând, implorând. Dar simţeam cum luptă, ştiam că face din firul de care se agaţă o frânghie şi speram ca, într-o zi, s-o găsesc iarăşi în tindă, aşteptându-mă cu o farfurie cu pesmeţii ăia pe care nu voiam să-i mănânc.

tumblr-ul, unde toţi ne găsim pacea interioară or shit like this

După ce ţi-am spălat cămăşile, am uitat efectiv de ce am făcut asta. Încercam să caut în ele ceva uman, dar le simţeam reci şi tari, din cauza apretului şi a gerului de ianuarie. Atunci te-am urât cel mai tare. Aş fi vrut să am putere să te urăsc mai mult. Când toate fricile s-au adunat şi s-au închegat în coşmaruri, am început să dorm singură. Era ca şi când mă luptam singură cu o armată de chestiuţe adunate în capul meu, un fel de Alice care bea din sticluţa aia de creştere şi trebuie să calce toţi supuşii reginei ca să ajungă la ea. Mi-era greu la început, dar când am realizat că eu sunt cea care cutremură pământul mi-am dat seama că nimeni în afară de mine nu e responsabil pentru trecut şi prezent şi, mai ales, pentru viitor. Şi de ce să mă uit să văd câte vise urâte am măcelărit când pot să creez materialul genetic pentru tot ce o să urmeze.

Dar nu ţin toate de mine. Mi-am aranjat frumos cutiile şi flacoanele pe masă. Mă pregătesc pentru altă zi în care o să-mi fie frică să mă ridic din pat, altă zi în care mi se pare că îndes pe gât în jos mai multe pastile decât mâncare. Ştiu doar că dincolo de pat şi de medicamente e muuultă treabă de făcut.

Unde vreau să ajung? Am deviat probabil destul. Am simţit mai multe tipuri de iubire decât mi-aş fi dorit. Ne-aş plictisi pe amândoi să înşir clişee legate de iubiri dureroase şi alte lucruri asemănătoare. Nu voiam decât să-mi mulţumesc că ai mai întors o dată capul, să vezi dacă-s toate bune şi frumoase-n capul meu.

Nu mai vreau să am capul în colţuri.

proiectul "ochiul"

  nu ştiu de ce l-am numit proiect. dar l-am numit "ochiul" pentru că am aici şase perspective, fiecare aparţinând unui tip care a fost sau este foarte important pentru mine. pe parcursul ultimelor trei zile mi-am stors deci creieraşul pentru acest proiect şi acum pot să spun cu mândrie că am adunat aici toate cuvintele mele de căpătâi.

   nu uitaţi coloana sonoră.

_____________________________________________________

intro: pare genul de tipă care pare că aparţine unui gen, care se agaţă de un fir, care face parte dintr-o aglomeraţie, care e o literă dintr-un cuvânt, care râde în loc să plângă şi invers, care se îmbracă mereu în tricouri largi când e iarnă, care nu ştie să se orienteze, care, care, care (...)

capitolul 1. la figurat vorbind,

i. tuborg.  „pari genul de tipă care nu se stresează.”

ar fi trebuit să se trezească mai devreme, dar nu şi-a pus alarma. nici în mod normal nu-şi pune alarmă. doar îi place sâmbăta şi probabil i-ar fi plăcut şi vinerea dacă nu s-ar fi simţit atât de obosită tot timpul. doarme cu un picior ieşit de sub plapumă, în timp ce nişte şuviţe dezordonate îi umbresc tenul aproape spre prânz, când soarele începe să-i dea palme. nu le simte. după ce vede că n-are şanse de a cuceri umanoida ascunsă-ntre cearşafuri îl înjură de câteva ori pe ene ăla al cărui frate se ocupa de trezit şi a murit călcat de oile numărate de o fetiţă din suedia. şi fiecare se-ntoarce la treaba lui, el la rotitul feţelor drăguţe de floarea-soarelui, ea – aş fi spus de sforăit. dar nu sforăie niciodată.

fact: când s-a trezit, a cerut o bere; nu orice bere. era genul de tipă care prefera un anumit tip de bere.

ii. B52.  „pari genul de tipă care gândeşte mai mult decât simte.”

se uita pe harta metrorex de câteva minute bune, dar nu ştia prea bine nici unde trebuie să ajungă, nici unde se află. îşi scoase pachetul de ţigări din buzunarul de la pieptul gecii din piele, muşcă filtrul uneia, îl băgă înapoi şi începu să se caute de o brichetă, dar observă că nu are una. se uită disperată în jur. pentru un oraş cu două milioane de locuitori, bucureştiul nu-i putea oferi nici măcar un chibrit.

îşi făcea planuri întotdeauna. dacă ai fi întrebat-o ţi-ar fi răspuns că nu e aşa. şi nu te-ar fi minţit; o făcea dintr-un fel de instinct, o dorinţă subconştientă de a-şi controla sinele şi viitorul, încercând să anticipeze fiecare prim pas, fiecare al doilea pas, fiecare al n-lea pas. îi plăcea să rişte doar după ce cunoştea eventualele consecinţe şi le accepta pe fiecare în parte. se simţea bine făcând tot ce făcea pentru că toate deciziile pe care le lua puteau fi de moment, dar cel puţin aveau doza de echilibru de care avea nevoie în acel moment.

şi acum nu putea să ia un nenorocit de metrou ca să ajungă în centrul vechi.

- să te ajut?

se răsuci pe călcâie şi privirea ei întâlni zâmbetul unui tânăr îmbrăcat cu o cămaşă cadrilată, a cărui barbă nerasă de vreo 2-3 zile îi acoperea faţa de copil maturizat. îi răspunse roşind că nu vrea decât o brichetă. îi răspunse că-i împrumută una dacă îl însoţeşte până în centrul vechi, la un „ceva dulce”.

iii. chamomile tea.  „pari genul de tipă pe care orice bărbat o vrea lângă el la un moment dat.”

nu îşi mai putea aminti când mâncase ultima oară un happy meal. probabil că trecuseră ani de atunci, dar asta nu însemna că toţi anii ăia o afectară în vreun fel. se schimbase, dar nu prea mult. rămăsese acelaşi copil care nu se dădea în vânt după vreo păpuşă deşi cerea de fiecare dată una pe care o tundea cum ajungea cu ea acasă. şi-ar fi dorit să mai aibă o păpuşă al cărei păr să-l taie cu forfecuţa de unghii pe ascuns. dar n-ar mai fi avut acelaşi farmec. se gândea că măcar un happy meal ar fi trebuit să rămână la fel.

Ed Fairburn

serile erau încă reci, deşi era aprilie. îşi afundă mai bine pumnii încleştaţi în buzunarele paltonului scămoşat şi coti la stânga în întuneric, încercând să rememoreze harta oraşului. privi clădirile înşiruite de-a lungul străduţei, realizând că oraşul se pierde în spatele ei şi singurul lucru pe care-l poate face e să meargă unde o conduc paşii.

ar fi vrut să se oprească undeva, să caute pe un zid o plăcuţă cu numele străzii, dar picioarele ei se-ntoarseră brusc, făcând-o să se dezechilibreze. în încercarea de a-şi regăsi stabilitatea, îşi trimise o şuviţă ieşită din coc înapoi după ureche şi privi uşa lăcuită din lemn roşiatic în faţa căreia se afla. „Serendipity”, scria cu litere subţiri, înflorate. întredeschiderea şi curiozitatea o făcură să îşi întindă mai întâi gâtul ca să poată vedea interiorul. dincolo de uşa masivă se întindea un hol cu măsuţe pe care erau înşirate obiecte vechi, de la vaze de porţelan pline cu flori al căror miros umplea camera la cutiuţe muzicale care aşteptau să le fie întoarsă cheiţa.

singurul zgomot era cel produs de tocuri, aşa că se grăbi spre capătul culoarului, unde se afla o altă uşă. în comparaţie cu rigiditatea celei dintâi, aceasta era o adevărată artă. în mijlocul cadrului de trandafiri sălbatici era sculptat un arbore înalt, la baza căruia erau hârtii maronii în formă de frunză care probabil fuseseră prinse în ramuri cândva. acum doar una singură se mai ţinea într-un bold şi cuvintele scrise de-a lungul nervurilor îi atraseră atenţia: „ceai la ora 5”. apăsă clanţa şi intră. lumina puternică o orbi pentru câteva secunde, apoi realiză că întregul perete din faţa ei era format din sticlă. afară se putea zări acelaşi copac reliefat pe uşă, cu o ultimă frunză căzând.

camera era mică, iar tapetul cu model floral aducea o nuanţă de primăvară. nu existau ornamente sau mobilă. era o cameră goală. se învârti pe câlcâie cu gândul să plece, dar în spatele ei nu mai era nicio uşă, ci o masă. el o aştepta în faţa unei ceşti de porţelan pe care o rotea nervos pe farfurioară, la fel de nervos cum îşi mişca şi piciorul. ridică ochii şi îi zâmbi.

- te aştept de la cinci. ai întârziat. dar nu mai contează, eşti aici acum.

capitolul 2. propriu-zis, sunt doar trecut, prezent şi viitor.

← hot chocolate.  „pari genul de tipă care aleargă după păsări.”

simţea gustul sărat al apei de mare. se ridică brusc şi tuşi violent, timp în care părul murdar îi căzu de-o parte şi de alta a feţei rotunde. îl scutură şi pe el de nisip, apoi se uită în jur. plaja avea o culoare mizeră, dând semne că noaptea trecută plouase. sau poate dimineaţa devreme. îşi scutură mâna cum făcea în mod normal pentru a-şi aduce cadranul ceasului lângă încheietură. nu-l mai avea. ridică instinctiv ochii spre cer ca să caute soarele. era înnorat.

remarcă ironic faptul că fusese singură de fiecare dată când era înnorat. sau poate niciodată norii nu apăruseră când fusese cineva lângă ea. era prima dată când se gândea la varianta asta. poate că era un fel de femeie a vremii ale cărei emoţii se regăseau în cer şi în coloana de mercur din termometre. poate de asta nu se plângea prea des de frig sau de cald, pentru că toate erau cum voia ea. „neah.” o bufni râsul.

un val o trezi la realitate când o pocni cu putere peste tălpi. ţipă ascuţit şi-şi trase genunchii la piept, cum nu mai făcuse de mult timp. văzu cum nişte pescăruşi aterizară la câţiva metri de ea. se ridică încet şi se îndreptă cu paşi mici către ei. îşi luară zborul, ceea ce o făcu instinctiv să alerge după ei, deşi ştia că nu se mai întorc. se opri, îşi duse mâna la tâmplă şi crezu că i se preling lacrimi pe obraji. sau poate era doar ploaia.

− becks.  „pari genul de tipă care cedează.”

i se spusese cândva că numai frustraţii dezlipesc etichetele sticlelor de bere şi-i împărtăşise şi lui gândul acesta la un moment dat, apoi râseră împreună uitându-se la propriile sticle care păreau să pozeze nud în faţa lor.

„am chef de ceva nebunesc.”

deveniră brusc serioşi. deşi era miezul zilei, localul era întunecat. o ţinea de talie, în timp ce ea scorojea neatentă rămăşiţele de hârtie de pe sticla verde pe care o golise doar pe jumătate. nu se uitau unul la altul, nu făceau asta prea des. vorbiseră o groază, cum fac doi oameni care se reîntâlnesc după mult timp şi-şi amintesc cât de apropiaţi au fost cândva. amândoi păreau că vor cu adevărat să repare ceva.

nu ştiu exact cum era el atunci şi chiar dacă l-aş întâlni astăzi, acum, tot nu aş şti. dar ea se simţea aiurea. uneori ştia ce să spună, alteori nu; indiferent de motiv se poticnea în propriile cuvinte, lăsând frazele neterminate.

dar nu şi acum.

„bine, ce vrei să facem?”

el nu-i răspunse. doar o sărută.

→ (????)  „pari genul de tipă care ştie să ţină pe cineva lângă ea.”

m-am săturat să vorbesc la persoana a III-a. uite, putem face un pact. nu mă iubi. sau nu mă iubi acum, când nu sunt gata să fiu mândră de faptul că mă iubeşti. mie mi-e frică de cuvântul ăsta. nu ţi s-a părut niciodată că e al dracului de greu de pronunţat până la momentul în care o faci prima oară, iar apoi se lipeşte parcă de tine şi nu mai vrea să-ţi dea drumul şi tu nu poţi pleca atunci când vrei pentru că e ca un lanţ greu cu care eşti legat de o persoană care nu te mai vrea şi care a uitat să-ţi dea nenorocita aia de cheie ca să te descătuşezi? şi atunci tu încă te mai agăţi de acel cineva, deşi e impropriu spus pentru că nu te agăţi, lanţul ăla încă te cară după acea prezenţă pe care ai iubit-o cu toată fiinţa ta, pe care ai adorat-o din toate unghiurile ei, pentru care ai rupt barierele ca pe nişte foi de proastă calitate şi-aştepţi şi tot aştepţi ziua aia de după ploi şi-atunci îţi vei da seama că ploile au fost bune, că ploile ţi-au umezit lanţul, că lanţul a ruginit, că a rămas din el doar praful, că eşti eliberat?

doamne.

nu vreau să tai cărnuri ca la abator aici, deşi nu sunt nici grădinăreasa care să-ţi umple curtea cu toate florile posibile. aş umple paragraful ăsta cu multe „nu”-uri, dar ar fi clişeic. sunt doar un fel de puzzle neîntregit cu piese pierdute, puse alandala, colorate prost, tăiate greşit, dar aşa sunt. ai nevoie de timp ca să înveţi cum să faci puzzle-ul ăsta. o să te chinui o vreme, cel mai probabil. o să te enervezi. o să-mi spui că-i greu şi că nu te aşteptai la asta, poate. o să spui că „aia nu se potriveşte cu asta” şi vei avea dreptate uneori chiar dacă îţi voi spune că nu e aşa.

dar nu vreau să existe lanţul ăla.

outro: (...) doar pare.

despre dragoste, la psiholog

"mirror, mirror, who's the happiest, 

is it the lover or

is it the peel of them?"

Luni, 17:00. Balonul.

- Mi se rupe sufletul când îl văd, mă-nţelegeţi? Eu sunt capul de deasupra tuturor capetelor. Eu ajung aproape de soare, mă-ncălzesc. Şi el stă acolo... pe-o masă, mă-nţelegeţi? Rece şi dur. „Cineva să-mi ruleze sfoara, să-l iau în braţe şi să-l duc pe-aici pe sus”, am zis săptămâna trecută. Şi-ajung la căpătâiul lui şi-i văd piciorul ascuţit dezvelit şi-ncerc să trag o patură pe el, mă-nţelegeţi? Şi-atunci vrea să mă ia în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte. Atunci m-am prins că de mine ar trebui să-mi fie milă. Al dracului ac. M-a spart.

Marţi, 16:30. Cearşaful.

- Înnebunesc. Ei mă înnebunesc. Simt cum fiecare aţişoară din mine se destramă. Uitaţi-vă puţin la mine, sunt o dezordine. Nu e nicio diferenţă un cearşaf şi o cârpă, vă spun eu. Mă simt... îh, murdar. Le simt pielea impregnată în ţesătură şi vă spun eu, e de-a dreptul scârbos. Nu ştiţi ce pot face. De la pete de mâncare la... îh. Dacă ar fi să vă dau un sfat, v-aş spune să vă feriţi de oameni. Oamenii sunt scârboşi. Mai ales când se iubesc.

Miercuri, 8:30. Ceasul.

- Am de gând să vă pun, întâi de toate, să priviţi cu atenţie şi să-mi spuneţi ce oră este. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, trebuie să ţin cont de asta. Am două minute la dispoziţie să vă spun care e treaba mea, păi, vedeţi dumneavoastră, am rămas fără secundar. De fapt, e impropriu spus, că eu l-am dăruit. Vedeţi dumneavoastră, am întâlnit o fermecătoare brăţară pe noptieră zilele trecute. I-am dat secundarul meu, ca amintire, dar asta-i altă poveste. Deja am depăşit cele două minute ca să fac introducerea celor două minute. Începem? Mă grăbesc. Timpul e subiectiv doar pentru oameni. Mai ales când se iubesc.

Joi, 10:00. Umbrela.

- Eu nu am nicio problemă. Voiam să vă întreb când puteţi să faceţi să plouă. Vreau să plouă. Vreau să văd oameni fericiţi. Să-i văd cum îşi scot cu toţii umbrelele. Să fie o inundaţie de umbrele pe străzi. Să plouă mult. Să ţinem oamenii calzi, chiar dacă-i frig în nori. Oamenii iubesc ploaia. Deci, când plouă?

Vineri, 19:00. Oglinda.

- Am obosit să fiu peste tot. Oamenii se uită efectiv unul la altul şi cred că se văd pe ei înşişi, se-ndrăgostesc nebuneşte, fac lucruri prosteşti, se autodistrug pentru iubire, apoi se plictisesc. Au impresia că au dat de o oglindă şi se privesc ceva timp de la depărtare. Până să-şi dea seama că-s o groază de diferenţe. Atunci vine partea cea mai grea. Unii aleg să înţeleagă diferenţele, să trăiască alături de ele. Alţii nu. Şi pleacă.

sincer, cu drag

vine o zi în care te-nveţi să nu-ţi mai fie dor; nu contează cum e afară, contează că nu-ţi mai simţi stomacul strângându-se sau inima bătând prea tare sau whatever. o să te gândeşti la mărunţişuri cum te gândeşti la mărunţiş: ai nevoie de ele ca să cumperi trecutul, fiindcă fără ele n-ai mai fi cine eşti acum. dacă n-ai avea mărunţiş nu ai putea să-ţi iei o maşină pentru că în ziua de azi contează totul, până la ultima monedă şi ştii asta, cu toţii ştim asta.

secretul meu este că uneori mă doare capul. uneori mi-e foame, nu că nu aş avea ce mânca. se pare că am mai multe secrete, iar acum nu mai sunt secrete, în fine. ceea ce contează e că n-am spus asta nimănui pentru că simţeam nevoia ca undeva să mă întâlnesc cu mine însămi, să-mi spun "hei, salut, ştiu că te doare capul, ştiu că acum ţi-e foame". adică să pot să simt că mă cunosc mai bine decât restul lumii, că nu mă împart, pentru că atunci când te împarţi şi pierzi oamenii cărora te-ai împărţit realizezi că ai pierdut bucăţi din tine şi te simţi foarte nasol. te simţi nasol zile întregi şi, meh, ştiţi cum e, e ok când nu e ok.

nu mai ştiu ce voiam să spun. spuneam de ziua aia, păi, uneori vine mai greu, uneori mai uşor, uneori ţi se pare că nu vine niciodată, dar când ai 17 ani şi-ţi spui "niciodată" ar trebui să fie cineva lângă tine să-ţi zică "TREZEŞTE-TE DRACULUI ŞI FĂ CEVA CU VIAŢA TA" pentru că 1. evident eşti prost şi 2. evident eşti şi mai prost dacă îl iei pe "nu" de gât şi-ncepi să te plimbi cu el după tine tot restul vieţii tale, care va deveni de tot rahatul pentru că nu eşti în stare să zâmbeşti şi te comporţi de parcă ţi-ar fi căzut cerul în cap, dar e ok, e viaţa ta, plângi după orice, lasă-i pe toţi să te calce-n picioare, o dată, de două ori, de trei, de câte sute de ori vrei, acordând şanse peste şanse şi spunând "lasă, s-a schimbat", nu, oamenii nu se schimbă, am învăţat asta. şi am învăţat că a doua şansă e deja prea mult, că uneori şi prima e, dar asta e, nu trebuie să regreţi, trebuie să zici bogdaproste pentru tot şi cam aia e.

nu-s genul care să uite oamenii şi nu suport când un om uită de unde a plecat, nu ştiu de ce mi-a venit să spun asta. sau ba da, ştiu, de fapt, în fine, nu contează, important e că abia aştept să vină Maria şi să heeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeei, Maria, şi eu te salut.

acum mă doare capul şi o să iau altă pastilă, a nu ştiu câta pe ziua de azi.

acum mi-e foame şi o să mă duc să mănânc pentru că o să ajung dracului rău.

acum am fost sinceră. din tot sufletul. 

în mod normal nu evit chestii, dar nu mai evit melodia asta neam, e preeeeeeea şmecheră

)

apă ahasverică*

"Maria, tre' să scriem ceva odată." 

Şi am scris. Singura regulă era următorarea: să începem de la o frază pe care s-o transformăm în strofă prin sublinierea unui cuvânt pe care cealaltă îl înlocuieşte. A început Maria azi noapte şi am avut 7 modificări, după cum urmează. Şi da, alegerea titlului a fost cea mai grea.

*ahasverică = veşnic călătoare

_________________________________

intro:

aveam aici o frază şi-a fugit, simte-te liberă să umpli golul.

i.

Martie e luna în care am învăţat că florile înseamnă mai mult decât păcat.

ii.

Martie e luna în care am învăţat că florile înseamnă mai mult decât o mână

de oameni care se chinuie să crească pământul pentru ele poate uneori

(doar poate) se ofilesc de dinainte de-a se naşte.

iii.

Martie e luna în care am învăţat că florile înseamnă mai mult decât o mână

de oameni  care se chinuie să crească aripi dincolo de propriile coaste

deşi e iminent pentru ele

poate uneori

(doar poate) se ofilesc de dinainte de-a se naşte.

am văzut cum norii s-au abătut asupra ochilor în verde

m-am înecat şi eu.

iv.

Martie e luna în care am învăţat că florile înseamnă mai mult decât o mână

de oameni  care se chinuie să crească aripi dincolo de propriile coaste

deşi e iminent pentru ele

poate uneori

(doar poate) se ofilesc de dinainte de-a se naşte.

am văzut cum norii s-au abătut asupra soarelui şi l-au închis într-o ceaţă prăfuită

de jos de pe pământ

nu se vedea decât că plouă, iar apoi

căzând din copacii îmbrăcaţi în verde

m-am înecat şi eu.

v.

Martie e luna în care am învăţat că florile înseamnă mai mult decât o mână

de oameni  care se chinuie să crească aripi dincolo de propriile coaste

deşi e iminent pentru ele

poate uneori

(doar poate) se ofilesc de dinainte de-a se naşte.

am văzut cum norii s-au abătut asupra soarelui şi l-au închis într-o ceaţă prăfuită

de jos de pe pământ

nu se vedea decât că m-am cocoşat în parfum de închipuire, iar apoi

căzând din copacii îmbrăcaţi în verde

m-am înecat şi eu.

am şters praful de pe umeri şi

mi-am luat rămas-bun.

vi.

Martie e luna în care am învăţat că florile înseamnă mai mult decât o mână

de oameni  care se chinuie să crească aripi dincolo de propriile coaste

deşi e iminent pentru ele

poate uneori

(doar poate) se ofilesc de dinainte de-a se naşte.

am văzut cum norii s-au abătut asupra soarelui şi l-au închis într-o ceaţă prăfuită

de jos de pe pământ

nu se vedea decât că m-am cocoşat în parfum de închipuire, iar apoi

căzând din copacii îmbrăcaţi în verde

m-am înecat şi eu.

am şters praful de pe noptieră

l-am pus sub saltea pentru zile prea bune

pentru când vor dispărea durerile adunate pe sub vertebrele scorojite şi

mi-am luat rămas-bun.

o singură valiză a fost de ajuns

o carte de poveşti încă nescrise şi o frunză rătăcită în cearşaf

au încăput perfect.

vii.

Martie e luna în care am învăţat că florile înseamnă mai mult decât o mână

de oameni  care se chinuie să crească aripi dincolo de propriile coaste

deşi e iminent pentru ele

poate uneori

(doar poate) se ofilesc de dinainte de-a se naşte.

am văzut cum norii s-au abătut asupra soarelui şi l-au închis într-o ceaţă prăfuită

de jos de pe pământ

nu se vedea decât că m-am cocoşat în parfum de închipuire, iar apoi

căzând din copacii îmbrăcaţi în verde

m-am înecat şi eu.

am şters praful de pe noptieră

l-am pus sub saltea pentru zile prea bune

pentru când vor dispărea durerile adunate pe sub vertebrele scorojite şi

mi-am luat rămas-bun.

o singură valiză a fost de ajuns

o haotică mulţime de poveşti

aveau să-mi paveze drumul cu ceea ce mai târziu

aveam să aflu că mă defineşte;  vene încă nescrise

şi o frunză rătăcită în cearşaf

au încăput perfect.

parcă mai fusesem pe drumurile astea de atâtea ori

atunci când mă minunam cu ochii striviţi de seninătatea a ceea ce ştiam

şi mă distrugea ceea ce cunoşteam.

joacă-te cu mine

intro:

jocul de tip găseşte înainte să cauţi

creat pentru tine din două piese eu cu mine însămi

instrucţiuni:

când plouă alege dantelă (pentru că e frig şi-ngheaţă râurile)

înveleşte ferestrele până când lumina o să-ţi dea un indiciu¹

atunci trebuie să deschizi uşa dar să ieşi prin golul din zid

dacă nu e niciun gol în zid probabil zidul e plin de ziare

caută un ziar, pe cel de ieri să zicem, vei găsi un cuvânt subliniat

pune-ţi degetul pe litera din mijloc apasă pe buton

nu, nu e niciun buton dar sub el e o pastilă roşie cu o cifră pe spate

când pisica face acel număr de paşi dă-o afară din cameră

ieşi după ea, plimbă-te pe afară²

până când scările spre stejar ajung în faţa ta

poate sunt mii de scări poate unele sunt rupte poate unele duc spre nicăieri

trebuie doar să ştii să cauţi

când vei găsi ceea ce nu cauţi urcă spre adâncuri

şi închide ochii³

nu sunt acolo nu-s nicăieri

dacă a venit iarna probabil nici nu voi mai fi

te-am chemat doar ca să-ţi las o şoaptă-n borcan

e sub linişte, sub singurătate, sub întuneric

e la subsolul casei tale⁴

"fost-a o vreme când nu erai

oare cum eram

când nu erai" (Iv cel Naiv)

_____________________________________________

¹ lumina îţi dă mereu indicii / trebuie să le alegi pe cele pe care le-ascund licuricii

² ştiu că afară înseamnă hol aici/ dar pur şi simplu admiră tablourile cu bunici

³ să urci spre ceva adânc/ e mai uşor decât s-auzi un urs torcând

⁴ dacă nu-l găseşti înseamnă că s-a spart/ cu siguranţă cineva a uitat de unde a plecat

noaptea

Fashion Illustrations, Jessica Durrant

un lup cu sânge de câine urlă pentru că e înfometat
la rotula din caşcaval până când adormi
atunci
pe cărările creierului tău piticii vor fi eliberaţi
ca în fiecare seară când tragi storurile ochilor
în depozit îi aşteaptă materialele din care îţi vor construi visul
arhitecţii încă se ceartă între ei
probabil că noaptea asta vei zbura cu o armată de peşti mexicani
îmbrăcaţi în uniformă militară
şi fiecare având tatuat un fluture pe aripioara dorsală
se presupune că tu le dai ordine şi ei se revoltă iar misiunea
hei, nu am voie să îţi spun asta, e strict secret
acoperă-ţi doar ochii pentru trei minute şi 28 de secunde
şi vei vedea singur

noaptea
se-adună cerul printre stele şi le face să ardă
atunci se va topi luna
şi-odată cu ea
valuri de lumină destramă perdelele

noaptea
e-o altă albă-ca-zăpada cu rochie bleumarin şi ochi sclipitori
cu o armată de pitici care transformă minereurile de imaginaţie
în vise


______________________________
cândva în decembrie, nopţile erau lungi

catching fire

Femeia spăla vasele când auzi paşii milimetrici străbătând podeaua de lemn. Parcă fiecare zgârietură care se auzea pe de-a lungul scândurilor era o altă dendrită ciupită a unui neuron în capul ei şi asta o enerva la culme. Se şterse pe mâini şi luă din dulap pachetul de lumânări din ceară de albine, scoase una şi făcu mai multă lumină cu bricheta folosită pe post de aprinzător. Îşi plimbă privirile prin cameră, în căutarea micului bastard nepoftit.

Nu se mai auzeau paşii; şoarecele se oprise de câteva zeci de secunde şi ronţăia la o cârpă îngălbenită, crezând probabil că trebuie să aibă gust de caşcaval afumat. Era atât de absorbit de bucata de ţesătură dintre dinţi pe care o trata drept cină că nici măcar nu simţi prezenţa din spatele lui sau ceea ce mai rămăsese din ea. Fără să-şi schimbe figura inexpresivă, femeia ridică lumânarea deasupra rozătorului, lăsând să curgă un strop de ceară care îi atinse acestuia fruntea. Speriat, şoarecele aruncă ocheade în jur, dar din cauza lumii difuze nu reuşi să-şi găsească agresorul, aşa că începu să alerge în zig-zag prin cameră încercând să găsească drumul spre ascunzătoare.

- Ar trebui să fii masochist să te întorci.

Caută sticla de whisky pe care o folosea de obicei ca să-şi cureţe rănile provocate de tăierea lemnelor din pădure şi îşi turnă un pahar, deşi ştia prea bine că are aproape acelaşi gust ca şi cârpa din care muşca şoarecele cu atâta zor. Se aşeză la masă, lăsă puţină ceară topită să se scurgă, rupse cu dinţi lumânarea ca să-i micşoreze viaţa şi începu s-o privească cu ochi reci, aşteptând parcă să stingă focul; nu se întâmplă. În schimb, mâinile începură să-i tremură şi i se făcu frig, deşi era mijlocul verii.

Crezu că aude telefonul sunând şi se duse să răspundă, dar era linişte. Se întoarse în bucătărie în faţa flăcării mici şi începu să realizeze cât de mult o exasperau cabana, singurătatea, pădurea, râul, totul. Toate erau, într-o oarecare măsură, asurzitoare. Încercă să-şi acopere urechile, dar zgomotele nu veneau din afară.

Începu să bată cu cele cinci degete ale mâinii stângi în masă, absentă. Focul lumânării aproape atingea masa, iar ceara topită începu deja să înnegrească lemnul lăcuit; mirosea a ars. A brad ars. Zgomotele pe care mintea ei le crea şi pe care încerca să le oprească îi alterau însă celelalte simţuri, aşa că nu avu nicio reacţie în momentul în care muştiucul se topi de tot şi o flacără începu să cuprindă încet masa circulară.

- Trebuie să se oprească într-un fel, trebuie. Trebuie. Trebuie!

Ultimul „trebuie” se împleti cu ţipătul de durere al femeii când încercă să prindă focul, dar nu reuşi. Atunci, totul se opri în sfârşit.

///

Şoarecele a venit şi a doua zi, dar cu siguranţă nu era masochist; de fapt, era doar prost.

Până şi pământul arsese pe lângă cabană, dar în locul bucătăriei mai era o pată de culoare. O cârpă galbenă şi un şoarece care încă se chinuia să o mănânce.

just another superhero story

1.//

 „Încă o noapte şi gata.”

Însă ştia prea bine că nu e ultima noapte. Se uită puţin prin apartamentul mizer şi dezordonat de la etajul şapte şi simţea cum o pişcă ochii. Erau maldăre de haine peste tot, toate nespălate. Mirosea groaznic. Se duse să deschidă geamul, călcă pe o felie de pizza mucegăită şi se lovi de colţul mesei. Nu mai înjurase de atât de mult timp că i se păru penibil ce putu să spună. De obicei, nu o durea să se vadă trăind aşa. Ştiuse că a avut întotdeauna alte opţiuni. S-ar fi putut alege pe sine, nu pe ceilalţi. Ar fi putut alege fericirea ei şi alte chestii d-astea, dar i s-a părut patetic să fie atât de egoistă, cel puţin atunci.

Da’ în ultima vreme era aiurea. Totul se schimbase. Noaptea îi rupea gâtul când privea de pe trotuar zidurile înalte ale blocurilor. O înnebunea monotonia lor gri, cu aceleaşi pete, cu aceleaşi geamuri triste. Betonul îi alerga în sens invers picioarelor ei şi asta o făcea să se întrebe dacă nu e momentul să lase lumea deoparte şi să-şi ia o bandă de alergat de le teleshopping.

Şi mai rău, oamenii o oboseau. Se săturase de aroganţa lor şi de ghicitorile lor, cum credeau ei că ştiu totul, de cât de dramatici păreau şi de cât de puţin le păsa de fapt de tot ce era în jurul lor, de uşurinţa cu care se îngropau în ţigări, cafea, alcool, ca să uite, să uite ce?, nici ei nu ştiau, ştiau că vor doar ca viaţa lor să se schimbe şi aşteptau să se schimbe aşa totul într-o secundă, fără ca ei să facă nimic şi de ce-ar face-o, se complac cu toţii în stările astea, iar ea se simţea obligată să-i asculte, să adune toate gândurile lor şi să le amestece bine în minte până să le poată spune ceea ce ar fi trebuit să audă în aşa fel ceea ce ar fi vrut să audă (şi mereu era greu) şi nu se aştepta să primească de la ei acelaşi umăr solid pe care ea l-a oferit sau aceleaşi cuvinte sau prostii din astea, n-avea de obicei pretenţii dar acum câteva zile

2.//

Nu trebuie Poate nu vreau Nu trebuie să vrei Cum vine asta Aşa Poate nu e totul aşa simplu cum crezi tu Ba e dar nu vezi tu că e Cred că eşti tâmpit Poate chiar sunt Aşteptam alt răspuns Nu mai aştepta întotdeauna altceva mulţumeşte-te cu asta şi gata Mda păi mersi atunci Pentru ce Pentru nimic şi pentru tot că de altceva nu eşti în stare

3.//

acum câteva zile a avut nevoie de cineva şi, brusc parcă, oraşul se golise pe o rază de 20 de kilometri. Dar a găsit pe cineva. Sau, mai bine zis, ceva.

4.//

„nu vreau să pleci” „păi dacă nu vrei nu plec” „şi tu ce vrei?” „nu ştiu ce vreau” „atunci poţi să pleci”

5.//

A găsit cana printr-un colţ al dulapului din bucătărie şi aproape că uitase de existenţa ei. Luase cana aia veche, ciobită la mâner în toate călătoriile, în toate apartamentele, la toate ceaiurile, cafelele, ciocolatele calde şi vinurile fierte pe care le băuse. Totuşi uitase de cana asta cu faţă de pisică, dar nu şi cana de ea; dovada e că era aici, gata s-o asculte, să-i ţină la cald ceaiul de vanilie sau orice altceva ar fi vrut să bea.

Adevărul e că lucrurile de care suntem legaţi într-un fel sau altul nu ne părăsesc niciodată. Se sparg, se rup, se decolorează, se descos, se crapă, se urâţesc, dar rămân aceleaşi. Mute şi sincere.

6.//

20 februarie

Nu mai ştiu de când n-am băut o ciocolată caldă acasă. Şi azi, când am găsit în sfârşit nişte cacao, am dat şi de cana pe care o am de la cinci ani. Era tot acolo, destul de departe, ce-i drept. Dar niciodată prea departe. Îţi imaginezi, de mai mult de un deceniu, cana asta e peste tot. A ţinut mai mult decât orice altceva. Şi e doar o simplă cană.

Hollow, Alexandra Belissimo

7.//

„Ştii, urăsc oamenii care mă supraestimează. Nu sunt un supererou, nu am puteri speciale, nu pot să fac nimic mai mult pentru nimeni. Sunt tot om, fac greşeli, mă enervez, chestii d-astea. Nu azvârle cerul fulgere când sunt îmbufnată. Nu m-a muşcat niciun păianjen niciodată, nici măcar o albină, nici măcar ţânţarii nu prea o fac, vara. Nu am un laborator secret într-un beci sau ceva de genul ăsta în care îmi ţin echipamentul şi lucrez zi şi noapte ca să îmi perfecţionez tehnologiile. Nu sunt rezultatul vreunui biohazard şi nu m-am oferit voluntară pentru ceva în viaţa mea. Deci nu sunt un supererou.

Urăsc oamenii care mă supraestimează. Pentru că atunci când nu o mai fac, mă simt atât de goală încât abia îmi văd contururile.”

fin.//

„Încă o noapte şi gata.”

O coti spre parc şi începu să alerge. De mâine avea să înceapă să mănânce de la fast-food.

_________________________

Ţin să-mi elogiez prin intermediul acesta laptopul, care a stat în stand-by trei sau patru zile, timp în care nu am binevoit să salvez o schiţă a acestei proze.

select difficulty

chapter 1. remember
am mai trecut pe-aici dacă-ţi aminteşti
bătea ploaia covoarele şi vântul geamurile
(era invers?, poate)
aveam de trei x nouă vieţi ca
toate pisicile care au pistoale pe sub blană
din când în când îşi mai trag una alteia gloanţe în scăfârlie
"să fie primit" se zice
cine nimereşte inima primeşte puncte bonus, oricum nu-i capul ţinta aici
ştim cu toţii că noi nu jucăm astfel de jocuri pentru copii
pe tine te cunosc de undeva
am mai trecut pe-aici dacă-ţi aminteşti

chapter 2. intero-
aici înăuntru nu e ce pare din afară
o cutie de tablă cu nişte cocoloaşe de hârtie nu e doar o cutie
poate e un cer pe capac dacă te uiţi cu atenţie
metalul ăsta vechi luceşte-a praf de cometă
poate vântul nu suflă nisipul ci doar rugina decolorată
de pe marginea timpului risipit
poate noi nu avem 27 de vieţi ci doar una
(ei, asta chiar ar fi trist)
poate jocul ăsta încă mai are un ending nedescoperit

chapter 3. terminal
nu-ţi aminti de mine cea care a plâns cea care a implorat cea care a fost
aminteşte-ţi de mine cea care nu mai este care nu va mai fi
game over. do you want to start again?
[  ] yes    [  ] no

pagina 55

cât mă pot iubi pentru cărţulia asta, doamne

girl with helmet

- A zis că se-ntoarce.

- Şi dac-a minţit, tu ce-o să faci?

- O să aştept.

Nu ştia dacă mâinile îi tremură mai tare decât vocea sau invers şi probabil nu conta. Îşi luă ceaşca din porţelan, aurită pe margine şi sorbi cum o învăţase tatăl ei: cu eleganţă. Nu-şi mută privirile de la ceaşcă până când nu simţi că lacrimile încep să se usuce înainte de a şiroi pe obraji. Până la urmă, trebuia să se stăpânească. Avea 17 ani şi bunica îi spusese că anii stăteau la coadă în faţa ei; nu mai are voie să plângă.

- Dacă oboseşti?

- Am mai obosit şi altădată.

- Şi ce s-a întâmplat atunci?

- Am mers.

Îl privi pentru prima oară pe bărbatul din faţa ei. Îşi răsucea mustaţa în timp ce părea să asculte mai mult trosnetul lemnelor din şemineu decât pe ea. Deşi privea absent, gândindu-se parcă la vremurile în care trecuse prin aceleaşi lucruri, îi simţea prezenţa şi ştia că, deşi morocănos de obicei, domnul Findley o ascultă şi o înţelege mai bine decât oricine.

- Ştii... Când tatăl meu a murit pe front, am primit o scrisoare. „Din partea patriei”, scria undeva într-un colţ. Dedesubt, ceva cu „recunoştinţă”. Aveam tot 15 ani. Începusem liceul militar pe care îl urmase şi tatăl meu şi mă pregăteam să-l urmez, ca să fie mândru de mine. Trebuia să fie mândru de mine. I-am dus scrisoarea mamei. A privit-o pentru câteva secunde şi apoi a întors-o. „Aicea scrie că-i pentru tine.”, mi-a spus. Adevărul e că eu nu mă uitasem pe spate. Ştiam ce înseamnă o astfel de scrisoare şi nu voiam să fiu eu cel care o deschide. Totuşi, era pentru mine. Am ieşit din casă şi m-am dus la în spatele hambarului, m-am aşezat pe un scăunel şi mă uitam la plicul ăla îngălbenit. Îmi venea să râd, m-am gândit brusc la faptul că tata murise acum o groază de ani şi acum aflu şi eu. Hârtia de dinăuntru nu era îngălbenită însă. Era scris de maşină, probabil că mor atâţia inşi zilnic că n-ar avea nimeni timp să scrie atâtea scrisori. Până şi semnătura era de fapt o ştampilă.

Se opri ca să mai ia o gură de whisky şi ca să-şi ia privirea de la foc, după care continuă, cu un zâmbet şters:

- Îmi aduc aminte cuvintele alea ca şi când le-aş avea lipite de retină. „Dragă Cornelius, suntem dezolaţi să te anunţăm că decesul tatălui tău a survenit în timpul unui atac aerian în timpul nopţii, aşa că a murit pe loc. Considerăm că trebuie să îţi continui studiile în cadrul Academiei Militare şi să îţi vom asigura astfel admiterea în cadrul instituţiei mai sus menţionate, în onoarea tatălui tău. Cu respect, Comandantul Detaşamentului 574.”. Vezi, asta voiau ei de la mine. Aşteptau să cresc doar ca să îi iau locul tatălui meu. Ca să îşi asigure carnea de tun, crezând că o să dărâm acoperişul casei când voi afla fericita veste că nici măcar nu trebuie să mă chinuiesc să termin liceul, pentru că oricum am viitorul asigurat. Patetic.

Cioburile paharului pe care îl rotise în mână până acum câteva momente se împrăştiară pe covor, însângerate. Tania rămase nemişcată, ştiind că nu avea oricum ce să facă.

- Până şi eu sunt patetic. Înainte ca tatăl tău să plece mi-a spus să am grijă de tine. De cărţile pe care le citeşti. Să nu te las niciodată să dai la liceul militar aşa cum voiai când erai mică. Să nu te îndrăgosteşti de vreun soldat care să-ţi scrie romanţe cu rime proaste când va fi pe front. D-astea. Şi-am ratat-o fix pe cea mai importantă.

Îşi duse mâna însângerată la ochi şi începu să plângă. Tania nu-l văzu niciodată pe Cornelius Findley, morocănosul de vis-a-vis, plângând. Poate înjurând, poate tăcând, poate uitându-se absent în altă parte. Acum ştia povestea lui şi ştia de ce n-o poate privi. Nu fiindcă e un pervers în criza vârstei mijlocii, cum spuneau restul copiilor din cartier şi pentru că ea era roşcată şi avea ochi gri. Ci pentru că îi era ruşine de amintirea tatălui ei, de faptul că nu respectase promisiunea făcută.

- Tatăl tău a murit pe front, Tania. La fel se va întâmpla şi cu băiatul ăsta, Carter. O să moară indiferent câte poezioare îţi va scrie, cât îţi va spune că te iubeşte, astea-s prostii de copii. Trebuia să le trăiţi aici, poate că distanţa te-a maturizat. Dar crede-mă că niciun copil trimis să ţină o puşcă-n mână nu se întoarce viu acasă. Şi cu siguranţă nu dintr-un detaşament disciplinar. Nu mai fi proastă şi nu mai aştepta feţi-frumoşi, că nu există. Pune-ţi o casca şi treci peste.

Oricât încercase Tania să se abţină până atunci, cedă.

"Girl with Helmet", Miguel Montalvo

semicerc

m-auzi, mă mai auzi?
dar te sting
e mai bine acum
aproape că-mi place aproape te plac
miroase a nopţi întoarse cu stomacul pe dos
mă-ntreb ce-ai vrea să vezi să simţi
habar n-am pe unde te-nvârţi fiindcă tu zbori p-aici
ia ţigările din faţa mea dacă n-ai de gând să-mi dai vreuna
ţi-ai lăsat pantofii aseară şi plouă şi
uite cum răsare soarele
probabil ţi-e frig pune ceva pe tine
nu mă pune pe mine, te-am mai îmbrăcat o dată
n-a ieşit bine
uită-te acum la mine şi-o să mă dezintegrez
n-a ieşit bine
nu mă pune pe mine, te-am mai îmbrăcat o dată
probabil ţi-e frig pune ceva pe tine
uite cum răsare soarele
ţi-ai lăsat pantofii aseară şi plouă şi
ia ţigările din faţa mea dacă n-ai de gând să-mi dai vreuna
habar n-am pe unde te-nvârţi fiindcă tu zbori p-aici
mă-ntreb ce-ai vrea să vezi să simţi
miroase a nopţi întoarse cu stomacul pe dos
aproape că-mi place aproape te plac
e mai bine acum
dar te sting
m-auzi, mă mai auzi?

fifty minutes

- Am plecat.

- Unde dracu’?

- Unde-oi vedea.

Luă cheile. Ieşi grăbită pe uşă ca să fie sigură că nu iese după ea şi ca să evite vreo dramă în casa scării. Căută din priviri maşina pe care o parcase el acolo cu o seară înainte, o găsi, alergă spre ea ca şi când ar fi fost un portal magic de evadare din lumea asta, se urcă pe locul din stânga şi atunci se opri. Realiză că nu mai pusese mâna pe volan de doi ani şi că acum era într-o ditai maşina care nici măcar nu-i aparţinea. Ei bine, ce se putea întâmpla?, se mută pe locul şoferului, băgă cheia în contact, se mai chinui puţin pe-acolo şi ieşi din parcare, reuşind performanţa de a nu juli Dacia învechită parcată în stânga şi nici Ford-ul din dreapta ei.

Probabil şi-ar fi dorit să gonească pe străzile mici cum vezi deseori în filmele americane. Dat fiind că nu conducea o maşină care să-i aparţină că, de altfel, nici să conducă nu mai ştia prea bine, se hotărî că mai bine nu ne va oferi o astfel de notă de demenţă prostească.

În vreo jumătate de oră, beculeţul de la bord ce arăta golirea rezervorului începu să pâlpâie. La lumina palidă a dimineţii de februarie, roşul intens al indicatorului o umplu de nervi.

„Sper să rămâi fără benzină pe autostradă într-o zi, băga-mi-aş picioarele.”

Găsi o canistră în portbagaj şi merse încă vreo douăzeci de minute până găsi o staţie Petrom.

„Cu ce vă ajutăm? Ca-ntotdeauna?”. Nu înţelesese ce vrea să spună. „Cu asta.”, spuse ridicând recipientul deasupra capului. Îl lăsă pe tipul gras îmbrăcat în salopeta murdară de unsoare să umple canistra şi intră în magazin. Se pierdu printre raioanele micuţe, îşi luă un pachet de biscuiţi, o sticlă de cola şi se duse la casă, unde mai ceru o brichetă şi un pachet de ţigări.

„Iarăşi v-aţi certat?”, întreabă femeia în timp ce aşteaptă ca bonul să iasă din casa de marcat.

„Mhm...”, veni răspunsul, deşi nici nu ştia de ce se poartă lumea atât de familiar cu ea.

Ieşi îngândurată, plăti şi mulţumi pentru benzină, tipul în salopetă îşi scoase şapca şi îi zâmbi prietenos, după care se întoarse la maşină. Îşi umplu rezervorul până la refuz după care vru să pornească, dar înţepeni.

Nici măcar nu ştia cum a ajuns acolo sau unde se ducea. Se căută în buzunarele gecii de piele şi găsi un bileţel cu propriul scris.

„Dacă citeşti asta probabil v-aţi certat iar. Mergi la adresa de mai jos şi acolo te vei lămuri.”. Adresa cu care se încheia bileţelul suna familiar în mintea ei. Suna ca... acasă.

eu locuiesc într-un borcan

şi casa mea e-o cabană ninsă de lumină şi
mă feresc de ploaie la umbra marelui bătrân
capac
zgâriat în coastă de crengile copacilor crăpători
de ziduri care îmbătrânesc şi ei, la rândul lor
ca noi toţi de altfel
şi-şi aruncă ramurile în toate părţile
gesticulând bezmetic spre cerul pe care nu-l văd
că se sufocă aici şi se-aburesc geamurile,
că gerul a aterizat acum de nicăieri şi mă pregătesc să fac focul
că o să învârt toporul deasupra capului şi în inima cui va cădea
pe-acela îl voi decapita primul

Jar Full of Memories - David Litchfield

dar
uite, îţi spun un secret
în fiecare noapte încercuiesc pereţii borcanului cu scotch
pentru că mi-e frică să nu crape de-atâta povară
mă leg la ochi cu iluzia cum că aş putea trăi mereu aşa
înconjurată de scotch şi copaci înalţi ca la ecuator şi ciripit
cu o sobă şi un pulover şi o cană când se deschide capacul
deşi ştiu
ştiu că într-o zi
va veni o zi

morning coffee

mi se pare mie sau ai mai îmbătrânit puţin de când te-am visat azi-noapte
mă, nu ştiu ce să zic acuma dar dacă tu vezi riduri n-am de gând să le astup cu argilă
nu trebuie să-ţi dai cu pământ pe faţă
nu mă mai scoţi la cină
nu e asta, pur şi simplu n-aş vrea să te zidesc în vreun zid de mânăstire
ah, ok, eşti drăguţ

un carusel dereglat

intro
aş fi vrut să rămân dar între noi era un coridor de frică
mi-am aprins o ţigară ca s-o văd stingându-se în zăpadă
ieri când lumea era încă a noastră
un lup urla printre stele la ce mai rămăsese din pământ


cap. I

aş fi vrut să mai rămân dar///
câteva secunde ca să îţi arunc pe faţă nişte apă
băi trezeşte-te dracului odată că ne cade cerul în cap şi tu dormi
ţipam după tine ca şi când ai fi fost vreun van gogh şi nu m-ai fi auzit oricum
şi nu te găseam şi parcă te tot pierdeam prin scândurile dezlipite din podea
mi-era aşa frică să mă gândesc la un azi dezbrăcat de tine şi plângeam
şi încercam să te găsesc lipit de uşi ca un cameleon şi alergam prin casă după tine
///între noi era un coridor de frică

cap. II

mi-am aprins o ţigară///
simţeam fum ieşit din sobă în piept ca atunci când aprindea bunica focul
cu lemne de salcâm şi le bodogănea că-s bătrâne şi era atât de frig afară
încât îţi îngheţau şi gândurile în sânge şi te opreai din iubit puţin
şi tremurai căutând un refugiu în calea viscolului dar el rânjea şi
se lua după tine oriunde te duceai oriunde te ascundeai şi tu oboseai
şi îmbătrâneai era aproape imposibil să nu îmbătrâneşti fugind de ceva
de care nu te poţi ascunde şi aici nu mai vorbesc de ninsoare
şi te stingeai încet cu fulgi prin sprâncene
///ca s-o văd stingându-se în zăpadă

cap. III

ieri când lumea///
zâmbea la noi atât de tâmp că îţi venea să te cerţi cu mine din cauza ei
şi numărul de lovituri de praştie se înmulţeau considerabil şi rămâneam fără pietre
mai găseam întotdeauna o firimitură de stâncă sau un vârf de cuţit ruginit în care
să ne tăiem la degetul mic şi aşteptam cuminţi să se infecteze
uită-te la noi acum bolnavi de cangrenă şi tetanos ca ultimii cerşetori
născuţi în pântecele subteranului
///era încă a noastră

cap. IV

un lup urla printre stele///
parcă ne-am oprit să ascultăm un pic să visăm un pic să uităm un pic să ne schimbăm un pic
şi s-a lăsat o linişte de-ţi sângerau timpanele şi atunci am zis
ai lăsat lumina aprinsă la baie şi tu ai zis
ai pus apă la foc
şi ne-am ciocnit unul de celălalt când să ne ciocnim de uşă şi
m-am uitat la tine şi te-ai uitat la mine şi eram aşa ca doi străini stingheriţi cărora
visele au început să li se îmbrăţişeze ca şi când le-ar fi bătut apocalipsa-n geam
şi-atunci ai făcut primul pas şi ţi-ai luat visul de mână şi mi-ai zâmbit
aş fi vrut să zic mulţumesc dar trântiseşi uşa
şi am rămas să mă holbez

Carousel - Maja Wronska

///la ce mai rămăsese din pământ


sfârşit
-ul a fost cum am fost noi mereu -
un carusel dereglat ai cărui cai uitaseră să mai necheze



____________________________
*Notă scrisă cu taste invizibile.

fişă de observaţie

„She asked me to stay and she told me to sit anywhere

So I looked around and I noticed there wasn’t a chair”

______________________________________

Uşa din spatele meu, pe care o trântisem în momentul în care am intrat, dispăruse şi nu mai vedeam decât un contur vag, trasat cu un marker negru cu mulţi, mulţi ani în urmă. Problema era că oriunde mi s-ar fi plimbat ochii, n-ar fi văzut nicio diferenţă în afară de umbrele din colţuri. Bejul atât de murdar al pereţilor îţi provoca o stare de angoasă şi totodată o silă greu de stăpânit. Camera în sine era atât de tristă încât ţi se părea că plânge.„Aşteaptă-mă. Intru după tine. Caută-ţi un scaun şi fă-te comod.”Dar nu era niciun scaun, nicăieri. Camera era goală şi fadă, lipsită de orice urmă care să ateste că a fost cândva cineva care să fi pus măcar o singură dată piciorul acolo. O fereastră azvârlită pe unul dintre pereţi părea să facă o încercare de conexiune cu lumea de afară. Cerul arăta însă ca şi când şi-ar fi oprit orice activitate. Seninătatea lui, lipsa oricărui nor contrastau cu sobrietatea camerei. Am decis să mă feresc de geamul ăsta, la fel de murdar şi el, din cauza luminii care te orbea cu cât te apropiai mai tare. „Auzi la ea, să-mi caut un scaun...”Am realizat, pentru prima oară de când intrasem, în ce stare jalnică mă aduseseră cele câteva minute petrecute în camera aia. Primul lucru pe care l-am observat fost vocea, groasă şi puternică de altădată, tremurătoare şi aşteptând semnalul de a-şi da stingerea în momentul în care ochii vor începe să lăcrimeze. Brusc, m-am simţit prins într-un val de întuneric rece şi n-am mai văzut decât o luminiţă îndepărtată care probabil voia să fie fereastra. În încercarea de a mă sprijini de un perete, am căzut; peretele nu voia să mă sprijine. Durerea din braţ m-a făcut să vreau să ţip, dar nu mai aveam voce pentru asta. N-aveam nicio putere să mă ridic, aşa că am încercat să mă târăsc spre unul dintre pereţi. Doar că peretele nu voia să îl ating şi se depărta pe măsură ce încercam să mă apropii. Şi abia atunci am început să plâng. Am început să dau dracului tot, pe ea, minciunile ei, scaunele întotdeauna prea puţine, momentele în care aproape mă rugasem de ea să cumpere câteva, camera asta murdară şi tot ce stătea în calea gândurilor mele. N-aveam cum să mai ies de acolo şi ştiam, ştiam că niciodată n-o s-o mai văd cum am văzut-o până acum pentru că oricât de mici ar fi şansele să găsesc o de trapă în podeaua aia nenorocită nimic n-ar fi fost la fel, nu s-ar fi schimbat nimic, m-aş fi rugat în fiecare zi de ea să cumpere un amărât de scaun ca să pot să stau la aceeaşi masă cu ea când îşi bea cafeaua de dimineaţă, ca să pot s-o privesc în ochi de fiecare dată când râde sau plânge sau mă priveşte la rându-i şi

______________________________

Pacientul din camera 143 a fost supus astăzi celei de-a treia serii din cele 27 prescrise în studiul pentru privarea de persoane. În cazul reacţiilor acestuia nu s-a observat, spre deosebire de ale altor parcienţi, nicio ameliorare.